Pădurea îngheţată

Ninsese toată ziua. Pământul era acoperit cu un strat gros de zăpadă ce reflecta sclipiri răzleţe din soarele palid, ivit de după norii mari. Era foarte frig, atât de frig încât nu mai puteam să-mi simt mâinile. Abia mă mişcam. Paşii lăsau urme adânci în zăpadă. La fiecare pas auzeam sunetul omătului care dispărea sub picioarele mele. Nici ţipenie de om. O linişte infernală. Numai ramurile grele şi degerate ale pomilor trosneau sub bătaia vântului. M-am oprit o clipă pentru a asculta liniştea iernii. Părea că şi vântul încetase să mai bată şi căuta s-adoarmă. Pădurea era de mormânt. Luminile repezi de gheaţă ale soarelui se opreau pe chiciura strânsă pe copaci. Peste tot o mare de zăpadă din care ieşeau arbori îngheţaţi. Era o privelişte rară,cum nu mai văzusem vreodată. Eram fermecat de magia iernii, a naturii îngheţate.

Nu mai simţeam nici frigul. Rămăsesem încremenit, ţinutuit pe loc. Aş fi vrut să mă mişc dar nu puteam. Ceva îmi spunea să stau nemişcat, să aştept. Dar ce aşteptam? În jur totul era pustiu, iar eu eram un intrus în locul acela. Trunchiurile erau parcă vrăjite şi vorbeau prin şoapte unele cu altele. Trupurile lor acoperite de gheaţă fină se uitau la mine. Mă priveau ca pe un străin şi se întrebau ce vreau, ce caut. Nici eu nu ştiam ce fac acolo. Mă dezmeticisem din încremenire când am realizat că se înserase. Se apropia noaptea. Un alt spectacol avea să arate natura: iarnă, pădure, noapte, lună. Omătul îmi trosnea sub picioare...