10/31/2008

Muncă muncă muncă...

Este ora 19:30 şi tocmai plecam de la birou după o zi destul de agitată. Încerc să o sun pe prietena mea. Îmi spune că mai are de lucru la birou şi o simt destul de enervată de faptul că şi azi trebuie să rămână peste program pentru a putea rezolva anumite probleme. Nici nu a apucat să mănânce (probabil a înfulecat un sandwitch) şi a fumat destul de mult. Închid şi îmi continui drumul spre Carrefour de unde vroiam să iau o cutie cu branză Făgăraş. Intru, arunc o privire la cozile de la casă şi mă decid să renunţ la cutia de brânză pentru a putea recâştiga 30 de minute.

În acel moment m-am gândit de fapt la cât de monotonă poate să fie viaţa într-un oraş. Toţi aceşti oameni de la coadă se trezesc aproape în fiecare dimineaţă, se duc la muncă, apoi se întorc seara fac câteva cumpărături (pentru ca realizează subit că nu mai au nimic în frigider, însa nu s-au putut gândi la asta decât acum când au plecat de la muncă, mintea lor fiind subjugată cu problemele altora), ajung acasă, şi dacă sunt norocoşi şi nu li se închid ochii reuşesc să vadă un episod dintr-un serial până la capăt. Aici vorbesc bineînţeles de majoritatea tinerilor din ziua de azi cu vârste între 20 şi 35 de ani care sunt dornici să se afirme în carieră. Singura salvare o reprezintă cele 2 zile de weekend (pentru cei norocoşi care nu au responsabilităţi mai aparte). Există aşadar o mare de oameni din întreaga lume care abia asteaptă aceste două zile. Pentru noi este ca un început de săptămână şi nu ca un sfârşit. În aceste două zile mulţi au timp să îşi cunoască mai bine copii, persoanele dragi, să petreacă mai mult timp cu ele şi să savureze câteva clipe de plăcere.

Îmi amintesc de un curs organizat de compania la care am lucrat şi în care trainerul ne-a pus să facem 5 biletele cu cele mai importante lucruri din viaţa noastră, punându-ne să renunţăm pe rând la aceste bileţele. Am ajuns la ultimul bileţel pe care era scris cel mai important lucru pentru fiecare dintre noi. A fost foarte trist când aproape toţi dintre noi ne-am dat seama că cel mai puţin din timpul pe care îl avem îl dedicăm acestui cel mai important lucru din viaţa noastră. Nu este oare trist să irosim atât de mult timp pentru alţii şi atât de puţin pentru noi? Da...veţi spune că este o necesitate, că altfel nu am putea beneficia de anumite lucruri, nu am putea avea un trai decent. La ce se referă însă acest decent?...

Apoi te trezeşti că aştepţi la semafor şi un cerşetor îţi bate în geam cerându-ţi 1 leu (10.000 lei vechi). Faci o socoteală şi te gândeşti că dacă 100 de oameni i-ar fi dat în cel mult 4 ore câte 1 lei ar fi strâns 100 de lei (1.000.000 lei vechi), şi veniturile lui (neimpozitabile) ar ajunge la 2000 RON / lună, lucrând part time 4 ore pe zi, 20 de zile pe lună, în timp ce tu munceşti 8 ore pe zi, 20 de zile pe lună (şi în unele luni poate chiar mai mult) şi ai un salariu similar sau poate puţin mai mare. Cine sunt de fapt aceşti cerşetori? Oameni care au reuşit să scape din această liană a monotoniei cotidiene. Petrec 4 ore la un semafor putând să îşi petreacă restul timpului cum doresc, după ce au strâns suficienţi bani. Mulţi dintre noi le plâng de milă...eu unul am ajuns să îi invidiez, în primul rând pentru că sunt mai deştepţi decât noi ceilalţi care avem 2-3 facultăţi şi o facem pe a 4-a. Au ajuns la o concluzie la care noi vom putea ajunge poate pe la 40-45 de ani, când oricum va fi prea târziu şi vom continua ceea ce am făcut şi până la această vârstă.

Într-un fel este absurd să îţi iroseşti cei mai frumoşi ani pentru a te afirma pe plan profesional. Cu toate acestea mulţi dintre noi o facem. O facem pentru că aşa ne-am obişnuit, o facem pentru că aşa credem că este bine, o facem pentru că pe unii dintre noi ne face să ne simţim bine.

Vă sfătuiesc însă să vă gândiţi şi a doua oară când decideţi să rămâneţi după program la muncă, pentru că aruncaţi la gunoi clipe importante din viaţa voastră.

Dar poate că veţi da un contraexemplu. Japonezii...care muncesc mai mult decât toţi oamenii de pe planeta asta. Aşa este, însă sunt educaţi din fragedă pruncie să facă acest lucru. Întreaga lor cultura se bazează pe asta. Dacă educi pe oricine de mic să procedeze într-un anumit fel o va face şi li se va părea uşor şi natural. Ce spuneţi despre teroriştii care sunt crescuţi încă de mici cu ideea că ei s-au născut pentru a muri într-un atentat? Oare nu se întâmplă acelaşi lucru şi cu japonezii? Nu ştiu dacă japonezii fac bine ceea ce fac...evident fac bine pentru ţara lor (care este mai dezvoltată şi mai civilizată chiar şi decât US), nu ştiu însă cât de bine fac pentru fiecare dintre ei.

"Oamenii muncesc în general prea mult pentru a mai putea fi ei înşişi. Munca este un blestem. Iar omul a făcut din acest blestem o voluptate. A munci din toate forţele numai pentru muncă, a găsi o bucurie într-un efort care nu duce decît la realizări irelevante, a concepe că te poţi realiza numai printr-o muncă obiectivă şi neîncetată, iată ceea ce este revoltător şi ininteligibil. Munca susţinută şi neîncetată tâmpeşte, trivializează şi impersonalizează!" Cioran

Are sau nu dreptate Cioran? Eu spun ca are...va las însă pe voi să aprofundaţi aceste vorbe şi să vă daţi seama dacă vă recunoaşteţi sau nu în ele.

Spre binele nostru sper că pe Google nu sunt mulţi care caută "muncă"...


2 comentarii:

  1. Salutare "ba baiatule"!
    Din pacate m-am regasit maxim in cele spuse de tine mai sus...This is life (cum zice englezu'):(

    RăspundețiȘtergere
  2. OOOOOOhhhhhhhhhhhh Doamne cata dreptate ai!!!!!!!! zise Sclifi:)

    RăspundețiȘtergere