TOMA CARAGIU, considerat pe bună dreptate unul dintre cei mai mari comici români, ne-a lăsat câteva metraje scurte pe care nu le vom uita niciodată. Îmi aduc aminte că o parte din ele le ascultam la o vârstă mai fragedă pe vinil. De curând am reascultat multe din ele şi nu ştiam de ce îmi par atât de cunoscute. În cazul unora ştiam replicile chiar înainte de a fi spuse. Nu credeam că îţi poţi aminti lucruri învăţate cu 20 de ani în urmă fără a le repeta măcar încă o dată în acest interval de timp.
2/19/2010
2/12/2010
Apicultura cea mai veche îndeletnicire
Este uşor de înţeles că omul a fost atras din cele mai vechi timpuri de albine şi produsele lor.
Dacă se ia în consideraţie faptul că habitatul acestor animale se deosebeşte mult de cel al altora, se poate uşor concluziona de ce omul le-a acordat atenţie şi s-a interesat de aceste insecte şi de fagurii lor.
Instinctul sau poate un accident l-au făcut să guste mierea şi din acel moment, cunoscîndu-i gustul, să o caute şi s-o folosească pentru alimentaţia sa.
Datele cele mai vechi cunoscute sunt cele descoperite de Hernandez Pacheco în 1921, respectiv diferite picturi în peşterile Păianjenului din Bicorp, Valencia. El spunea că pentru a înţelege semnificaţia unei astfel de scene pictate, trebuie să se ţină seama că prin râpele acelor meleaguri albinele îşi făceau cuib în crăpăturile stâncilor; roiurile abundau în marele Paredon de la Rebolia, în rocile din apropierea imediată a peşterii în care s-au găsit picturile şi chiar şi în perioada descoperirii era o practică curentă printre ţărani să se folosească de zilele reci de iarnă pentru a coborî cu frânghii şi scări pereţii de piatră pentru a lua fagurii.
Vor trece secole până ce se vor descoperi, în cadrul surselor istorice, referinţe la albine, miere şi ceară, dar este foarte semnificativ un fapt: pe cele mai vechi documente scrise care se cunosc, tabletele de argilă ale culturii mesopotamiene, care datează din anii 2700 î.C., există citate care menţionează mierea ca medicament.
Aproximativ 1000 de ani mai târziu, în Egipt se scria papirusul “lui Ebers”, una din sursele cele mai importante pentru cunoaşterea medicinei egiptene; şi acesta citează atât mierea cât şi ceara ca medicamente.
În civilizaţia Indu apar de asemenea mierea şi ceara folosite pentru compoziţia produselor destinate vindecării bolnavilor şi se atribuie Azwin-ilor, zeii Soarelui, descoperirea mierii. Foarte interesant este faptul că pe Krishna şi Vishnu textele îi numesc frecvent Madhumaskha, nume derivat de la cel al albinei – poate ca o referire la hărnicia şi la ordinea care îi caracterizează pe aceşti doi zei.
Mitologia greacă admite că Jupiter a fost hrănit de albinele de pe muntele Ida, care au elaborat mierea în acest scop.
Mitologia nordică leagă de zeul Odin această substanţă, cu care se prepară o băutură care avea virtutea de a transforma în poet pe orice muritor care ar fi băut-o – poate o reprezentare a dulceţii poeziei.
În ceea ce priveşte creşterea albinelor şi folosirea produselor lor, nu dispunem de date certe în legătură cu originea ei; o legendă grecească o atribuie lui Aristeu, regele Arcadiei, care i-a învăţat pe supuşii săi cum să păstreze roii. Aristeu, păstor de turme şi îngrijitor de albine, ar fi, după mitologie, fiul lui Apolo şi al Cirenei.
Virgiliu, în una din Georgicele sale, menţionează că cea mai bună metodă pentru a obţine un roi era sacrificarea unui taur tânăr, închiderea lui într-o cabană unde este lăsat să intre în putrefacţie. “În primăvara următoare, spune el, se vor naşte de aici viermi care nu vor întârzia să se transforme în albine”. Această credinţă este amintită şi de un relief de pe mormântul lui Chelderic, rege al francilor în secolul al V-lea – unde sunt sculptate trei sute de albine înconjurând capul unui taur. Se remarcă astfel un obicei comun al mai multor popoare.
Fără a putea preciza când apare acest obicei, se poate aminti că anumite popoare din Orient şi Orientul Mijlociu obişnuiau să instaleze stupi pe mormintele acelor personaje care s-au distins în timpul vieţii prin curaj. Trebuie să se menţioneze acest obicei deoarece destul de frecvent au afirmat istoricii din secolul trecut că pe locul unde se află înmormântată o anumită persoană cuibăresc albinele, iar dacă cel înmormântat avusese vreo legătură cu medicina, ei atribuiau mierii din fagurii respectivi o excepţională virtute curativă.
Ce voiau să exprime acele popoare punînd faguri pe morminte? S-ar putea da multe interpretări – una, ar fi că albinele păzeau mormântul de atacul duşmanilor sau de jafuri, cu acelaşi zel cu care îşi îngrijeau fagurele şi matca, întreg roiul atacând pe oricine îndrăznea o profanare. Alţii cred că aşa cum în anumite civilizaţii morţii erau îngropaţi cu alimente pentru călătoria lor pe lumea cealaltă, prin instalarea unui roi, li se asigura poate hrana pentru acelaşi scop. Se admite cel mai frecvent că albinele ar fi un simbol al nemuririi, deoarece au fost considerate ca spirite sau vânturi care-şi schimbă locul, dar niciodată nu mor; de aceea punerea lor pe morminte vrea să arate că învăţămintele pe care cei îngropaţi le-au dat în timpul vieţii lor vor fi mereu amintite şi vor perpetua memoria lor.
Cele mai vechi date ştiinţifice în legătură cu albina şi produsele sale sunt oferite de părintele zoologiei, Aristotel, care în “Istoria Animalelor” se ocupă pe larg de ele.
În şase cărţi ale operei sale se ocupă de această insectă, de diferitele sale specii, descrie viaţa lor, felul în care se reproduc.
Albinele au recoltat şi au depozitat mierea cu mult timp înainte de apariţia omului pe pământ. Primele urme istorice legate de recoltarea mierii de către om, datează din neolitic sau de la finele paleoliticului, adică de aproximativ 12.000 de ani, şi care aşa cum s-a menţionat sunt atestate de o pictură rupestră descoperită în anul 1921 în peştera Păianjenului, de lângă Valencia, Spania. Această practică primitivă de recoltare a mierii ce constă în utlizarea unui băţ şi a unui recipient pentru obţinerea mierii este încă perpetuată şi în zilele noastre, dar într-o manieră puţin mai evoluată, în Botswana şi în Nepal.
Egiptul este însă locul în care se găsesc primele mărturii ale practicării apiculturii. În Grecia şi în Roma antică însă apicultura era cunoscută foarte bine. Sclavul însărcinat cu această activitate era numit “apiarus” la romani şi “mellitorus” la greci. În acea vreme, recoltarea mierii se făcea prin afumarea stupilor apoi prin tăierea fagurilor fără însă a fi luaţi în totalitate, lăsând astfel provizii albinelor. Pentru tăierea şi răzuirea cerii, apicultorul acelor timpuri utiliza cuţite speciale din fier forjat, practic identice cu instrumentele utilizate încă şi astăzi. Mierea era apoi filtrată şi lăsată în repaus câteva zile pentru a permite ridicarea la suprafaţă a impurităţilor, după care era depozitată în amfore.
Secolele următoare nu au antrenat o revoluţie majoră în tehnicile apicole: metodele au fost chiar mai rudimentare şi mai crude, devreme ce în aceasta perioadă se practica recoltarea totală a mierii şi distrugerea coloniilor prin înnecare sau asfixiere.
În epoca noastră, recoltarea din stupi cu rame mobile se aplică în condiţiile în care 80 până la 90% din celulele ce conţin miere au fost operculate (căpăcite) de către albine cu un strat subţire de ceară. Recoltarea se face în general după un “cules” – ce corespunde perioadei de producţie de nectar – şi în general, în emisfera nordică, se face către sfârşitul lunii mai, terminându-se în noiembrie. Această perioadă de cules este diferită de la o regiune la alta şi depinde de condiţiile climatice şi sezoniere.
Dacă producţia de miere îşi păstrează caracterul său artizanal, numeroşi sunt producătorii care fac apel la procedee automatizate.
Biblia, Talmudul, Coranul, manuscrisele Orientului, scrierile Greciei antice ale Romei antice şi ţările din Orientul Mijlociu, Rusia, ţările slave… toate culturile, toate religiile, au lăudat, de-a lungul timpului virtuţile polenului şi ale mierii ca surse de tinereţe veşnică şi o garanţie pentru sănătatea oamenilor. În timpurile biblice, totuşi, nu există referiri particulare despre polen în scrierile sacre, ci mai curând asupra produselor stupului în general.
Albina a fost aleasă de nobili pentru a figura pe blazoanele lor, ca semn de hărnicie şi ordine; un astfel de exemplu este cel al lui Urbano al IV-lea.
· de-a lungul timpurilor mierea a fost întotdeauna acceptată ca unul dintre cele mai fine alimente accesibile omului. Cu secole în urmă, când rasele primitive traiau în strânsă legătură cu natura, acestea erau forţate să-şi procure hrana mergând în căutarea ei. Pe măsura intervenţiei progresului şi apariţiei civilizaţiilor antice, mierea era privită şi lăudată în scrierile diferiţilor autori. Ea a fost menţionată în Biblie, Koran, Talmud şi era foarte apreciată de romani, greci şi egipteni.
· De fapt, în fiecare teritoriu populat cu albine exista aceeaşi credinţă legată de puterile miraculoase ale mierii utilizată atât ca aliment cât şi ca medicament. Grecii antici o numeau “Nectarul Zeilor”: scriitorii şi învăţaţii multor civilizaţii credeau că acest nectar este un aliment minune şi depozitarul binefacerilor medicinale.
· Cele mai vechi documente cu privire la folosirea cerii provin de la străveechile civilizaţii cuprinse în aria dintre Tigru şi Eufrat, unde în anul 5.000 î.C., se vorbea deja limba sumeriană, iar în anul 4.000 î.C., aa început să apară scrierea pe tăbliţe de argilă.
· În Irak, la Nippur, au fost descoperite două fragmente din ceramică, apreciate ca provenind din anii 2100 – 2000 î.C. Ele sunt considerate a fi cele mai vechi documente referitoare la miere şi ceară scrise în limba sumeriană şi conţin un text ce se referă la o reţetă de leacuri şi unsori pe baza acestor produse.
· În Egiptul antic se folosea multă miere şi ceară de către preoţi în cadrul diferitelor ritualuri. Albina, stilizată, figura în numeroase morminte şi pe statui, ea reprezentând chiar simbolul regelui Egiptului de Jos din anul 3200 î.C.
· În urma examinării conţinutului unor piramide s-a putut constata că egiptenii conservau fructele în miere, iar pentru îmbălsămarea cadavrelor, alături de alte substanţe, se găsea de asemenea mierea şi ceara.
· Mierea şi ceara, menţionate în papirusuri (Georg Ebers şi Edwin Smith) ca medicamente, reprezintă surse importante pentru cunoaşterea medicinei egiptene. Egiptenii foloseau crème pe bază de ceară, pentru protejarea pielii împotriva razelor soarelui.
· Prima monedă cunoscută în lume, are gravată pe ea albina ca simbol al hărniciei şi aparţinea civilizaţiei din Efesul secolului IV î.C.
· Pliniu cel Bătrân, reputat enciclopedist roman, se ocupă pe larg de albine şi produsele lor în lucrarea sa Istoria naturală. Ca şi alţi învăţaţi ai timpului prezintă numeroase şi amănunţite utilizări ale cerii, fapt ce demonstrează că se cunoşteau modul de xtracţie, purificare şi chiar de înălbire a cerii.
· Înălbirea cerii se practica mai ales în Cartagina, unde produsul obţinut a căpătat denumirea de “ceară punică”.
· Apiculura în Dacia. În ce ne priveşte, existenţa unei prime mărturii scrise privind apicultura la daci se datorează “părintelui istoriei” Herodot (485 – 421 î.C.). Acesta, voind să meargă în Sciţia şi trebuind să treacă Istrul (Dunărea) a aflat de la tracii de pe malul drept al fluviului că pământurile de dincolo de apă nu pot fi călcate cu uşurinţă din cauza mulţimii albinelor care nu dau nimănui îndemn să pătrundă pe acele meleaguri. Această informaţie trebuie luată în sensul unei mărturii privind răspândirea apiculturii în vechea Sciţie.
· Cercetările arheologice au demonstrat existenţa prisăcarilor încă din timpuri străvechi. Afirmaţia apare şi în lucrarea Anabassis a marelui istoric grec Xenofon (430 – 355 î.C), care a scris: “hrana geţilor consta în primul rând din miere, legume, lapte simplu sau preparat şi foarte puţină carne, căci credinţa în Zamolxes îi oprea
Albinele sălbatice
Căutător de miere prezentat în pictura din perioada 6000 î.Hr. de lângă Valencia în Spania
Se presupune că primii oameni au luat miere de la albine din cuiburile construite în copaci sau în alte locuri. Colectarea de miere din cuiburi sălbatice se efectuează până în prezent, cu excepţia regiunilor unde a fost înlocuită total de apicultură. Erau vânate cuiburile de albine melifere (Apis) şi speciile mari de albine care nu înţeapă (Meliponinae). Nu numai omul a fost un vânător al cuiburilor de albine, ci şi unele mamifere ca cimpanzeii care au fost observaţi folosindu-şi mâinile sau beţe pe care le introduceau în cuib pentru a le scoate unse cu miere.
Cea mai veche dovadă arheologică asupra vânatului albinelor melifere (Apis mellifera) este un desen de pe o piatră din epoca mezolitică care a fost găsit în estul Spaniei şi datează din perioada 6000 î. Hr. În acea perioadă, nu la mult timp după ultima Eră glaciară care a avut loc la circa 9000 î. Hr., se presupune că în regiune a existat un climat optim. Desenul fost folosit ca simbol al celui de-al 18-lea Congres Internaţional de Apicultură de la Madrid din 1961 şi a apărut în numeroase reviste şi cărţi apicole. Persoana reprezentată, în general considerată a fi o femeie, ia miere dintr-o grotă situată în faţa unei stânci. Nu există dovezi asupra existenţei unei surse de fum sau a unei îmbrăcăminţi de protecţie.
Alte picturi pe stâncă realizate înaintea erei noastre în India şi Africa de Sud arată fapul că vânătoarea de miere sau chiar apicultura a fost o activitate organizată care implica alcătuirea de echipe de bărbaţi şi femei.
În Africa de Sud şi Zimbabwe existau albine Apis mellifera, iar într-o pictură descoperită în Zimbabwe se distinge faptul că fumul era deja folosit. În Asia existau albine Apis dorsata ale căror cuiburi au fost descrise într-o pictură indiană post-mezolitică, descoperită în 1984.
Dacă se ia în consideraţie faptul că habitatul acestor animale se deosebeşte mult de cel al altora, se poate uşor concluziona de ce omul le-a acordat atenţie şi s-a interesat de aceste insecte şi de fagurii lor.
Instinctul sau poate un accident l-au făcut să guste mierea şi din acel moment, cunoscîndu-i gustul, să o caute şi s-o folosească pentru alimentaţia sa.
Datele cele mai vechi cunoscute sunt cele descoperite de Hernandez Pacheco în 1921, respectiv diferite picturi în peşterile Păianjenului din Bicorp, Valencia. El spunea că pentru a înţelege semnificaţia unei astfel de scene pictate, trebuie să se ţină seama că prin râpele acelor meleaguri albinele îşi făceau cuib în crăpăturile stâncilor; roiurile abundau în marele Paredon de la Rebolia, în rocile din apropierea imediată a peşterii în care s-au găsit picturile şi chiar şi în perioada descoperirii era o practică curentă printre ţărani să se folosească de zilele reci de iarnă pentru a coborî cu frânghii şi scări pereţii de piatră pentru a lua fagurii.
Vor trece secole până ce se vor descoperi, în cadrul surselor istorice, referinţe la albine, miere şi ceară, dar este foarte semnificativ un fapt: pe cele mai vechi documente scrise care se cunosc, tabletele de argilă ale culturii mesopotamiene, care datează din anii 2700 î.C., există citate care menţionează mierea ca medicament.
Aproximativ 1000 de ani mai târziu, în Egipt se scria papirusul “lui Ebers”, una din sursele cele mai importante pentru cunoaşterea medicinei egiptene; şi acesta citează atât mierea cât şi ceara ca medicamente.
În civilizaţia Indu apar de asemenea mierea şi ceara folosite pentru compoziţia produselor destinate vindecării bolnavilor şi se atribuie Azwin-ilor, zeii Soarelui, descoperirea mierii. Foarte interesant este faptul că pe Krishna şi Vishnu textele îi numesc frecvent Madhumaskha, nume derivat de la cel al albinei – poate ca o referire la hărnicia şi la ordinea care îi caracterizează pe aceşti doi zei.
Mitologia greacă admite că Jupiter a fost hrănit de albinele de pe muntele Ida, care au elaborat mierea în acest scop.
Mitologia nordică leagă de zeul Odin această substanţă, cu care se prepară o băutură care avea virtutea de a transforma în poet pe orice muritor care ar fi băut-o – poate o reprezentare a dulceţii poeziei.
În ceea ce priveşte creşterea albinelor şi folosirea produselor lor, nu dispunem de date certe în legătură cu originea ei; o legendă grecească o atribuie lui Aristeu, regele Arcadiei, care i-a învăţat pe supuşii săi cum să păstreze roii. Aristeu, păstor de turme şi îngrijitor de albine, ar fi, după mitologie, fiul lui Apolo şi al Cirenei.
Virgiliu, în una din Georgicele sale, menţionează că cea mai bună metodă pentru a obţine un roi era sacrificarea unui taur tânăr, închiderea lui într-o cabană unde este lăsat să intre în putrefacţie. “În primăvara următoare, spune el, se vor naşte de aici viermi care nu vor întârzia să se transforme în albine”. Această credinţă este amintită şi de un relief de pe mormântul lui Chelderic, rege al francilor în secolul al V-lea – unde sunt sculptate trei sute de albine înconjurând capul unui taur. Se remarcă astfel un obicei comun al mai multor popoare.
Fără a putea preciza când apare acest obicei, se poate aminti că anumite popoare din Orient şi Orientul Mijlociu obişnuiau să instaleze stupi pe mormintele acelor personaje care s-au distins în timpul vieţii prin curaj. Trebuie să se menţioneze acest obicei deoarece destul de frecvent au afirmat istoricii din secolul trecut că pe locul unde se află înmormântată o anumită persoană cuibăresc albinele, iar dacă cel înmormântat avusese vreo legătură cu medicina, ei atribuiau mierii din fagurii respectivi o excepţională virtute curativă.
Ce voiau să exprime acele popoare punînd faguri pe morminte? S-ar putea da multe interpretări – una, ar fi că albinele păzeau mormântul de atacul duşmanilor sau de jafuri, cu acelaşi zel cu care îşi îngrijeau fagurele şi matca, întreg roiul atacând pe oricine îndrăznea o profanare. Alţii cred că aşa cum în anumite civilizaţii morţii erau îngropaţi cu alimente pentru călătoria lor pe lumea cealaltă, prin instalarea unui roi, li se asigura poate hrana pentru acelaşi scop. Se admite cel mai frecvent că albinele ar fi un simbol al nemuririi, deoarece au fost considerate ca spirite sau vânturi care-şi schimbă locul, dar niciodată nu mor; de aceea punerea lor pe morminte vrea să arate că învăţămintele pe care cei îngropaţi le-au dat în timpul vieţii lor vor fi mereu amintite şi vor perpetua memoria lor.
Cele mai vechi date ştiinţifice în legătură cu albina şi produsele sale sunt oferite de părintele zoologiei, Aristotel, care în “Istoria Animalelor” se ocupă pe larg de ele.
În şase cărţi ale operei sale se ocupă de această insectă, de diferitele sale specii, descrie viaţa lor, felul în care se reproduc.
Albinele au recoltat şi au depozitat mierea cu mult timp înainte de apariţia omului pe pământ. Primele urme istorice legate de recoltarea mierii de către om, datează din neolitic sau de la finele paleoliticului, adică de aproximativ 12.000 de ani, şi care aşa cum s-a menţionat sunt atestate de o pictură rupestră descoperită în anul 1921 în peştera Păianjenului, de lângă Valencia, Spania. Această practică primitivă de recoltare a mierii ce constă în utlizarea unui băţ şi a unui recipient pentru obţinerea mierii este încă perpetuată şi în zilele noastre, dar într-o manieră puţin mai evoluată, în Botswana şi în Nepal.
Egiptul este însă locul în care se găsesc primele mărturii ale practicării apiculturii. În Grecia şi în Roma antică însă apicultura era cunoscută foarte bine. Sclavul însărcinat cu această activitate era numit “apiarus” la romani şi “mellitorus” la greci. În acea vreme, recoltarea mierii se făcea prin afumarea stupilor apoi prin tăierea fagurilor fără însă a fi luaţi în totalitate, lăsând astfel provizii albinelor. Pentru tăierea şi răzuirea cerii, apicultorul acelor timpuri utiliza cuţite speciale din fier forjat, practic identice cu instrumentele utilizate încă şi astăzi. Mierea era apoi filtrată şi lăsată în repaus câteva zile pentru a permite ridicarea la suprafaţă a impurităţilor, după care era depozitată în amfore.
Secolele următoare nu au antrenat o revoluţie majoră în tehnicile apicole: metodele au fost chiar mai rudimentare şi mai crude, devreme ce în aceasta perioadă se practica recoltarea totală a mierii şi distrugerea coloniilor prin înnecare sau asfixiere.
În epoca noastră, recoltarea din stupi cu rame mobile se aplică în condiţiile în care 80 până la 90% din celulele ce conţin miere au fost operculate (căpăcite) de către albine cu un strat subţire de ceară. Recoltarea se face în general după un “cules” – ce corespunde perioadei de producţie de nectar – şi în general, în emisfera nordică, se face către sfârşitul lunii mai, terminându-se în noiembrie. Această perioadă de cules este diferită de la o regiune la alta şi depinde de condiţiile climatice şi sezoniere.
Dacă producţia de miere îşi păstrează caracterul său artizanal, numeroşi sunt producătorii care fac apel la procedee automatizate.
Biblia, Talmudul, Coranul, manuscrisele Orientului, scrierile Greciei antice ale Romei antice şi ţările din Orientul Mijlociu, Rusia, ţările slave… toate culturile, toate religiile, au lăudat, de-a lungul timpului virtuţile polenului şi ale mierii ca surse de tinereţe veşnică şi o garanţie pentru sănătatea oamenilor. În timpurile biblice, totuşi, nu există referiri particulare despre polen în scrierile sacre, ci mai curând asupra produselor stupului în general.
Albina a fost aleasă de nobili pentru a figura pe blazoanele lor, ca semn de hărnicie şi ordine; un astfel de exemplu este cel al lui Urbano al IV-lea.
· de-a lungul timpurilor mierea a fost întotdeauna acceptată ca unul dintre cele mai fine alimente accesibile omului. Cu secole în urmă, când rasele primitive traiau în strânsă legătură cu natura, acestea erau forţate să-şi procure hrana mergând în căutarea ei. Pe măsura intervenţiei progresului şi apariţiei civilizaţiilor antice, mierea era privită şi lăudată în scrierile diferiţilor autori. Ea a fost menţionată în Biblie, Koran, Talmud şi era foarte apreciată de romani, greci şi egipteni.
· De fapt, în fiecare teritoriu populat cu albine exista aceeaşi credinţă legată de puterile miraculoase ale mierii utilizată atât ca aliment cât şi ca medicament. Grecii antici o numeau “Nectarul Zeilor”: scriitorii şi învăţaţii multor civilizaţii credeau că acest nectar este un aliment minune şi depozitarul binefacerilor medicinale.
· Cele mai vechi documente cu privire la folosirea cerii provin de la străveechile civilizaţii cuprinse în aria dintre Tigru şi Eufrat, unde în anul 5.000 î.C., se vorbea deja limba sumeriană, iar în anul 4.000 î.C., aa început să apară scrierea pe tăbliţe de argilă.
· În Irak, la Nippur, au fost descoperite două fragmente din ceramică, apreciate ca provenind din anii 2100 – 2000 î.C. Ele sunt considerate a fi cele mai vechi documente referitoare la miere şi ceară scrise în limba sumeriană şi conţin un text ce se referă la o reţetă de leacuri şi unsori pe baza acestor produse.
· În Egiptul antic se folosea multă miere şi ceară de către preoţi în cadrul diferitelor ritualuri. Albina, stilizată, figura în numeroase morminte şi pe statui, ea reprezentând chiar simbolul regelui Egiptului de Jos din anul 3200 î.C.
· În urma examinării conţinutului unor piramide s-a putut constata că egiptenii conservau fructele în miere, iar pentru îmbălsămarea cadavrelor, alături de alte substanţe, se găsea de asemenea mierea şi ceara.
· Mierea şi ceara, menţionate în papirusuri (Georg Ebers şi Edwin Smith) ca medicamente, reprezintă surse importante pentru cunoaşterea medicinei egiptene. Egiptenii foloseau crème pe bază de ceară, pentru protejarea pielii împotriva razelor soarelui.
· Prima monedă cunoscută în lume, are gravată pe ea albina ca simbol al hărniciei şi aparţinea civilizaţiei din Efesul secolului IV î.C.
· Pliniu cel Bătrân, reputat enciclopedist roman, se ocupă pe larg de albine şi produsele lor în lucrarea sa Istoria naturală. Ca şi alţi învăţaţi ai timpului prezintă numeroase şi amănunţite utilizări ale cerii, fapt ce demonstrează că se cunoşteau modul de xtracţie, purificare şi chiar de înălbire a cerii.
· Înălbirea cerii se practica mai ales în Cartagina, unde produsul obţinut a căpătat denumirea de “ceară punică”.
· Apiculura în Dacia. În ce ne priveşte, existenţa unei prime mărturii scrise privind apicultura la daci se datorează “părintelui istoriei” Herodot (485 – 421 î.C.). Acesta, voind să meargă în Sciţia şi trebuind să treacă Istrul (Dunărea) a aflat de la tracii de pe malul drept al fluviului că pământurile de dincolo de apă nu pot fi călcate cu uşurinţă din cauza mulţimii albinelor care nu dau nimănui îndemn să pătrundă pe acele meleaguri. Această informaţie trebuie luată în sensul unei mărturii privind răspândirea apiculturii în vechea Sciţie.
· Cercetările arheologice au demonstrat existenţa prisăcarilor încă din timpuri străvechi. Afirmaţia apare şi în lucrarea Anabassis a marelui istoric grec Xenofon (430 – 355 î.C), care a scris: “hrana geţilor consta în primul rând din miere, legume, lapte simplu sau preparat şi foarte puţină carne, căci credinţa în Zamolxes îi oprea
Albinele sălbatice
Căutător de miere prezentat în pictura din perioada 6000 î.Hr. de lângă Valencia în Spania
Se presupune că primii oameni au luat miere de la albine din cuiburile construite în copaci sau în alte locuri. Colectarea de miere din cuiburi sălbatice se efectuează până în prezent, cu excepţia regiunilor unde a fost înlocuită total de apicultură. Erau vânate cuiburile de albine melifere (Apis) şi speciile mari de albine care nu înţeapă (Meliponinae). Nu numai omul a fost un vânător al cuiburilor de albine, ci şi unele mamifere ca cimpanzeii care au fost observaţi folosindu-şi mâinile sau beţe pe care le introduceau în cuib pentru a le scoate unse cu miere.
Cea mai veche dovadă arheologică asupra vânatului albinelor melifere (Apis mellifera) este un desen de pe o piatră din epoca mezolitică care a fost găsit în estul Spaniei şi datează din perioada 6000 î. Hr. În acea perioadă, nu la mult timp după ultima Eră glaciară care a avut loc la circa 9000 î. Hr., se presupune că în regiune a existat un climat optim. Desenul fost folosit ca simbol al celui de-al 18-lea Congres Internaţional de Apicultură de la Madrid din 1961 şi a apărut în numeroase reviste şi cărţi apicole. Persoana reprezentată, în general considerată a fi o femeie, ia miere dintr-o grotă situată în faţa unei stânci. Nu există dovezi asupra existenţei unei surse de fum sau a unei îmbrăcăminţi de protecţie.
Alte picturi pe stâncă realizate înaintea erei noastre în India şi Africa de Sud arată fapul că vânătoarea de miere sau chiar apicultura a fost o activitate organizată care implica alcătuirea de echipe de bărbaţi şi femei.
În Africa de Sud şi Zimbabwe existau albine Apis mellifera, iar într-o pictură descoperită în Zimbabwe se distinge faptul că fumul era deja folosit. În Asia existau albine Apis dorsata ale căror cuiburi au fost descrise într-o pictură indiană post-mezolitică, descoperită în 1984.
2/11/2010
Ciobanul şi oile
Un cioban, vede el că oile nu prea dau producţie ca lumea şi se duce la veterinar:
-Domnule doctor, am şi eu o problemă, nu fac oile astea lână şi lapte ca lumea, ce să le fac?
-Măi ciobane, ia-le, du-le la pădure, trage-le câte un număr, şi a doua zi vezi dacă stau oile la umbra, e bine, o să ai producţie, dacă stau la soare, repetă "procedeul"!
Se duce ciobanul fericit acasă. A doua zi de dimineaţă urcă oile în remorcă, porneşte tractorul şi pleacă la pădure. Le trage câte un număr la fiecare, se întoarce acasă, doarme o zi şi când se trezeşte strigă la nevastă-sa:
-Fă, ia zi unde stau oile, la soare sau la umbră?
-Mă Ioane, la soare!
Se scoală ăsta, urcă iar oile în remorcă, pleacă la pădure, le trage câte 2 numere la fiecare, vine acasă, doarme 2 zile, când se trezeşte strigă iar la nevastă-sa:
-Fă, ia zi unde stau oile, la soare sau la umbră?
-Tot la soare, mă Ioane!
Supărat, se scoală ăsta, le urca iar în remorcă la tractor, se duce la pădure şi le trage câte 5 numere la fiecare. Se întoarce ăsta epuizat acasă, doarme o săptămâna, se trezeşte:
-Fă, ia zi unde stau oile, la soare sau la umbră?
-Mă Ioane, nici la soare nici la umbră, îs toate în remorcă şi una la volan claxoneaza!
-Domnule doctor, am şi eu o problemă, nu fac oile astea lână şi lapte ca lumea, ce să le fac?
-Măi ciobane, ia-le, du-le la pădure, trage-le câte un număr, şi a doua zi vezi dacă stau oile la umbra, e bine, o să ai producţie, dacă stau la soare, repetă "procedeul"!
Se duce ciobanul fericit acasă. A doua zi de dimineaţă urcă oile în remorcă, porneşte tractorul şi pleacă la pădure. Le trage câte un număr la fiecare, se întoarce acasă, doarme o zi şi când se trezeşte strigă la nevastă-sa:
-Fă, ia zi unde stau oile, la soare sau la umbră?
-Mă Ioane, la soare!
Se scoală ăsta, urcă iar oile în remorcă, pleacă la pădure, le trage câte 2 numere la fiecare, vine acasă, doarme 2 zile, când se trezeşte strigă iar la nevastă-sa:
-Fă, ia zi unde stau oile, la soare sau la umbră?
-Tot la soare, mă Ioane!
Supărat, se scoală ăsta, le urca iar în remorcă la tractor, se duce la pădure şi le trage câte 5 numere la fiecare. Se întoarce ăsta epuizat acasă, doarme o săptămâna, se trezeşte:
-Fă, ia zi unde stau oile, la soare sau la umbră?
-Mă Ioane, nici la soare nici la umbră, îs toate în remorcă şi una la volan claxoneaza!
2/03/2010
Concluzie nutriţionistă
Pentru cei preocupaţi de o alimentaţie sănătoasă, iată ultima noutate în domeniul nutriţiei şi al sănătăţii.
Este o uşurare să aflăm adevărul după atâtea şi atâtea studii contradictorii despre nutriţie.
1. Japonezii consumă foarte puţine grăsimi şi suferă de mai puţine atacuri de cord decât românii.
2. Mexicanii consumă multe grăsimi şi suferă de mai puţine atacuri de cord decât românii.
3. Chinezii beau foarte puţin vin roşu şi suferă de mai puţine atacuri de cord decât românii.
4. Italienii beau mult vin roşu şi suferă de mai puţine atacuri de cord decât românii.
5. Nemţii beau foarte multă bere, consumă foarte mulţi cârnaţi şi grăsimi şi suferă de mai puţine atacuri de cord decât românii.
CONCLUZIA: Mâncaţi şi beţi tot ce vreţi! Se pare că faptul că suntem români este ceea ce ne omoară.
Este o uşurare să aflăm adevărul după atâtea şi atâtea studii contradictorii despre nutriţie.
1. Japonezii consumă foarte puţine grăsimi şi suferă de mai puţine atacuri de cord decât românii.
2. Mexicanii consumă multe grăsimi şi suferă de mai puţine atacuri de cord decât românii.
3. Chinezii beau foarte puţin vin roşu şi suferă de mai puţine atacuri de cord decât românii.
4. Italienii beau mult vin roşu şi suferă de mai puţine atacuri de cord decât românii.
5. Nemţii beau foarte multă bere, consumă foarte mulţi cârnaţi şi grăsimi şi suferă de mai puţine atacuri de cord decât românii.
CONCLUZIA: Mâncaţi şi beţi tot ce vreţi! Se pare că faptul că suntem români este ceea ce ne omoară.
1/21/2010
Şi cu asta ce-am făcut? de Constantin Tănase
"Şi cu asta ce-am făcut?"
Constantin Tănase
Ne-am trezit din hibernare
Şi-am strigat cât am putut:
Sus Cutare! Jos Cutare!?
Şi cu asta ce-am făcut?
Am dorit, cu mic, cu mare,
Şi-am luptat, cum am ştiut,
S-avem nouă guvernare?
Şi cu asta ce-am făcut?
Ca mai bine să ne fie,
Ne-a crescut salariul brut,
Dar trăim în săracie?
Şi cu asta ce-am făcut?
Ia corupţia amploare,
Cum nicicând nu s-a văzut,
Scoatem totul la vânzare?
Şi cu asta ce-am făcut?
Pentru-a câştiga o pâine,
Mulţi o iau de la-nceput,
Rătăcesc prin ţări străine?
Şi cu asta ce-am făcut?
Traversăm ani grei cu crize,
Leul iar a decăzut,
Cresc întruna taxe-accize?
Şi cu asta ce-am făcut?
Totul este ca-nainte,
De belele n-am trecut,
Se trag sforile, se minte,
Şi cu asta ce-am făcut?
Se urzesc pe-ascuns vendete,
Cum nicicând nu s-a văzut,
Ţara-i plină de vedete,
Şi cu asta ce-am făcut?
Pleacă-ai noştri, vin ai noştri!
E sloganul cunoscut;
Iarăşi am votat ca proştii,
Şi cu asta ce-am făcut?
Constantin Tănase, născut la 5 iulie, 1880, în Vaslui, a murit la Bucureşti, în 1945. Există zvonuri potrivit cărora ar fi fost ucis de Armata Roşie invadatoare, deşi alte surse indică faptul că moartea sa s-a datorat unui blocaj renal. Constantin Tănase încă mai juca în Bucureşti, la un an de la invazia sovietică, şi se spune că ar fi fost ucis din cauza satirei la adresa soldaţilor ruşi, care aveau obiceiul să rechiziţioneze mai ales ceasuri, folosind expresia: "Davai Ceas" (davai = dă-mi)
Rău era cu "der, die, das"
Da-i mai rău cu "davai ceas"
De la Nistru pân' la Don
Davai ceas, davai palton
Davai ceas, davai moşie
Haraşo tovărăşie
După mai multe reprezentaţii a fost arestat, ameninţat cu moartea şi i s-a ordonat să nu mai joace piesa. În următorul spectacol a apărut pe scenă într-un pardesiu imens, cu mânecile pardesiului căptuşite de sus până jos cu ceasuri de mână. Spectatorii l-au aplaudat frenetic la apariţie, deşi actorul nu a scos niciun cuvânt. Apoi şi-a descheiat pardesiul, scoţând la iveală un ceas cu pendulă! A spus doar: "El tic, eu tac, el tic, eu tac". Două zile mai târziu marele actor era mort.
Constantin Tănase
Ne-am trezit din hibernare
Şi-am strigat cât am putut:
Sus Cutare! Jos Cutare!?
Şi cu asta ce-am făcut?
Am dorit, cu mic, cu mare,
Şi-am luptat, cum am ştiut,
S-avem nouă guvernare?
Şi cu asta ce-am făcut?
Ca mai bine să ne fie,
Ne-a crescut salariul brut,
Dar trăim în săracie?
Şi cu asta ce-am făcut?
Ia corupţia amploare,
Cum nicicând nu s-a văzut,
Scoatem totul la vânzare?
Şi cu asta ce-am făcut?
Pentru-a câştiga o pâine,
Mulţi o iau de la-nceput,
Rătăcesc prin ţări străine?
Şi cu asta ce-am făcut?
Traversăm ani grei cu crize,
Leul iar a decăzut,
Cresc întruna taxe-accize?
Şi cu asta ce-am făcut?
Totul este ca-nainte,
De belele n-am trecut,
Se trag sforile, se minte,
Şi cu asta ce-am făcut?
Se urzesc pe-ascuns vendete,
Cum nicicând nu s-a văzut,
Ţara-i plină de vedete,
Şi cu asta ce-am făcut?
Pleacă-ai noştri, vin ai noştri!
E sloganul cunoscut;
Iarăşi am votat ca proştii,
Şi cu asta ce-am făcut?
Constantin Tănase, născut la 5 iulie, 1880, în Vaslui, a murit la Bucureşti, în 1945. Există zvonuri potrivit cărora ar fi fost ucis de Armata Roşie invadatoare, deşi alte surse indică faptul că moartea sa s-a datorat unui blocaj renal. Constantin Tănase încă mai juca în Bucureşti, la un an de la invazia sovietică, şi se spune că ar fi fost ucis din cauza satirei la adresa soldaţilor ruşi, care aveau obiceiul să rechiziţioneze mai ales ceasuri, folosind expresia: "Davai Ceas" (davai = dă-mi)
Rău era cu "der, die, das"
Da-i mai rău cu "davai ceas"
De la Nistru pân' la Don
Davai ceas, davai palton
Davai ceas, davai moşie
Haraşo tovărăşie
După mai multe reprezentaţii a fost arestat, ameninţat cu moartea şi i s-a ordonat să nu mai joace piesa. În următorul spectacol a apărut pe scenă într-un pardesiu imens, cu mânecile pardesiului căptuşite de sus până jos cu ceasuri de mână. Spectatorii l-au aplaudat frenetic la apariţie, deşi actorul nu a scos niciun cuvânt. Apoi şi-a descheiat pardesiul, scoţând la iveală un ceas cu pendulă! A spus doar: "El tic, eu tac, el tic, eu tac". Două zile mai târziu marele actor era mort.
1/17/2010
Punctul pe "i" - Andrei Pleşu
România e, în multe privinţe, o alcătuire paradoxală. De aceea e greu sistematizabilă, de aceea e greu de guvernat. Reuşim lucruri care, în mod normal, nu merg împreună.
Reuşim de pildă, constatase deja Titu Maiorescu, să producem forme, pentru care ne lipseşte cu totul fondul. Aşa ceva nu e la îndemâna oricui. Şi ceea ce e spectaculos e că, una peste alta, ţara funcţionează, aşa paradoxală, improbabilă cum este!
Să dăm câteva exemple:
Una dintre neobişnuitele noastre reuşite este să avem un coeficient imens de poluare (în aer, în apă şi pe pământ), fără să avem o mare industrie. Industria noastră este sublimă, dar imperceptibilă altfel decât prin cantitatea de toxine pe care o emană. Ne otrăvim, aşadar, fără otravă sau, mai exact, obţinem otravă din te miri ce.
O altă reuşită paradoxală: avem medici foarte buni şi spitale foarte proaste. E inexplicabil cum poţi avea medici de calibru, când mai tuturor le lipseşte instrumentarul necesar pentru a-şi face meseria onorabil... Şi totuşi şi-o fac. Medicul te salvează, "sistemul" te omoară.
Alt miracol: avem o mare concentrare de "atracţii turistice" şi n-avem turism. Turismul n-ar da rezultate la noi decât dacă s-ar generaliza un mod de teleportare a turiştilor, aşa încât ei să ajungă în faţa frumuseţilor patriei fără să aibă nevoie de drumuri, de hoteluri şi de servicii în general.
Paradox colateral: suntem ospitalieri, dar umflăm grosolan nota de plată, pe baza ideii că "străinul" trebuie jumulit.
Mai departe: ne lăudăm cu elevi eminenţi, foarte bine calificaţi la felurite olimpiade internaţionale, dar ştim cu toţii că învăţământul autohton e în criză, că profesorii s-au descalificat, că şcolile sunt delabrate şi salariile sunt mici.
Avem tradiţii agrare incontestabile, pământ fertil, mână de lucru, dar nu prea mai avem agricultură: mâncăm pâine turcească, fructe şi legume comunitare, iar carne şi produse din carne importăm din toată lumea.
Suntem săraci, dar am umplut Bucureştiul de automobile pretenţioase, cârciumile sunt pline, călătorii români se înghesuie prin avioane trans-europene şi trans-atlantice cu bagaje de apocalipsă.
Suntem patrioţi, dar n-avem patriotism: adică nu ne preocupă grădinărirea limbii strămoşeşti, viitorul imediat şi concret al ţării, istoria ei, monumentele ei, instituţiile ei. Avem la chefuri romanţioase suspinuri naţionale, dar primul gând când ne amintim de ţărişoară e s-o delapidăm.
Pe măsură ce avem elite mai puţine, dezvoltăm faţă de ele un dispreţ tot mai mare.
Avem şomaj, dar muncim la negru, n-avem bani, dar ne descurcăm, suntem creştini, dar la câte un hram sau la câte o sărbătoare ortodoxă ne îmbulzim, ne ocărâm şi vociferăm ca o hoardă fără istorie şi fără credinţă.
Orice analiză a României contemporane (sau eterne?) se blocheaza, la un moment dat, în paradoxuri asemănătoare. Inventarul lor pare infinit.
În rezumat, s-ar spune că ori avem evoluţii interminabile, care nu culminează niciodată într-un scop atins, ori avem împliniri care nu se justifică prin nicio evoluţie. Ori drum fără ţintă, ori ţintă fără drum. Creşterea organică, cu rezultat conştient şi previzibil, continuitatea, consecvenţa, organizarea, tenacitatea iată virtuţile care ne lipsesc.
Dar ne descurcăm noi şi fără...
Reuşim de pildă, constatase deja Titu Maiorescu, să producem forme, pentru care ne lipseşte cu totul fondul. Aşa ceva nu e la îndemâna oricui. Şi ceea ce e spectaculos e că, una peste alta, ţara funcţionează, aşa paradoxală, improbabilă cum este!
Să dăm câteva exemple:
Una dintre neobişnuitele noastre reuşite este să avem un coeficient imens de poluare (în aer, în apă şi pe pământ), fără să avem o mare industrie. Industria noastră este sublimă, dar imperceptibilă altfel decât prin cantitatea de toxine pe care o emană. Ne otrăvim, aşadar, fără otravă sau, mai exact, obţinem otravă din te miri ce.
O altă reuşită paradoxală: avem medici foarte buni şi spitale foarte proaste. E inexplicabil cum poţi avea medici de calibru, când mai tuturor le lipseşte instrumentarul necesar pentru a-şi face meseria onorabil... Şi totuşi şi-o fac. Medicul te salvează, "sistemul" te omoară.
Alt miracol: avem o mare concentrare de "atracţii turistice" şi n-avem turism. Turismul n-ar da rezultate la noi decât dacă s-ar generaliza un mod de teleportare a turiştilor, aşa încât ei să ajungă în faţa frumuseţilor patriei fără să aibă nevoie de drumuri, de hoteluri şi de servicii în general.
Paradox colateral: suntem ospitalieri, dar umflăm grosolan nota de plată, pe baza ideii că "străinul" trebuie jumulit.
Mai departe: ne lăudăm cu elevi eminenţi, foarte bine calificaţi la felurite olimpiade internaţionale, dar ştim cu toţii că învăţământul autohton e în criză, că profesorii s-au descalificat, că şcolile sunt delabrate şi salariile sunt mici.
Avem tradiţii agrare incontestabile, pământ fertil, mână de lucru, dar nu prea mai avem agricultură: mâncăm pâine turcească, fructe şi legume comunitare, iar carne şi produse din carne importăm din toată lumea.
Suntem săraci, dar am umplut Bucureştiul de automobile pretenţioase, cârciumile sunt pline, călătorii români se înghesuie prin avioane trans-europene şi trans-atlantice cu bagaje de apocalipsă.
Suntem patrioţi, dar n-avem patriotism: adică nu ne preocupă grădinărirea limbii strămoşeşti, viitorul imediat şi concret al ţării, istoria ei, monumentele ei, instituţiile ei. Avem la chefuri romanţioase suspinuri naţionale, dar primul gând când ne amintim de ţărişoară e s-o delapidăm.
Pe măsură ce avem elite mai puţine, dezvoltăm faţă de ele un dispreţ tot mai mare.
Avem şomaj, dar muncim la negru, n-avem bani, dar ne descurcăm, suntem creştini, dar la câte un hram sau la câte o sărbătoare ortodoxă ne îmbulzim, ne ocărâm şi vociferăm ca o hoardă fără istorie şi fără credinţă.
Orice analiză a României contemporane (sau eterne?) se blocheaza, la un moment dat, în paradoxuri asemănătoare. Inventarul lor pare infinit.
În rezumat, s-ar spune că ori avem evoluţii interminabile, care nu culminează niciodată într-un scop atins, ori avem împliniri care nu se justifică prin nicio evoluţie. Ori drum fără ţintă, ori ţintă fără drum. Creşterea organică, cu rezultat conştient şi previzibil, continuitatea, consecvenţa, organizarea, tenacitatea iată virtuţile care ne lipsesc.
Dar ne descurcăm noi şi fără...
1/07/2010
Einstein, Freud şi Bill Gates
Einstein, Freud şi Bill Gates stăteau într-un compartiment. La un moment dat observă ei că trenul s-a oprit în mijlocul unui câmp. După 2 ore de aşteptat se ridică Einstein, tata lor în materie de fizică şi zice ...
- Mă duc să văd dacă nu cumva este o defecţiune de natură tehnică. După ceva timp se întoarce:
- Se pare că totul funcţionează normal
Freud, temelia psihologiei:
- Mă duc să văd dacă nu cumva mecanicul are o depresie şi nu cumva acesta este motivul opririi. După o oră se întoarce:
- Mecanicul este în regula, nici o problemă.
Bill Gates, gândindu-se profund la Windows şi alte cele zice:
- Băieţi, ce-ar fi să coborâm din tren şi să urcăm din nou???
- Mă duc să văd dacă nu cumva este o defecţiune de natură tehnică. După ceva timp se întoarce:
- Se pare că totul funcţionează normal
Freud, temelia psihologiei:
- Mă duc să văd dacă nu cumva mecanicul are o depresie şi nu cumva acesta este motivul opririi. După o oră se întoarce:
- Mecanicul este în regula, nici o problemă.
Bill Gates, gândindu-se profund la Windows şi alte cele zice:
- Băieţi, ce-ar fi să coborâm din tren şi să urcăm din nou???
12/14/2009
Analize
Există momente în viaţă în care ar trebui să te opreşti pur şi simplu din mersul devenit deja banal. Ar trebui să te opreşti şi să te întrebi dacă drumul pe care eşti este cel bun. Din păcate frenezia cu care ne trăim viaţa, persoanele din anturajul în care trăim, agitaţia permanentă sau dimpotrivă liniştea prea multă ne opresc din a ne opri şi a ne întreba dacă am ajuns unde ne-am dorit. Uneori realizezi că îţi lipseşte ceva. Nu ar trebui să te întrebi oare dacă acest sentiment nu este acela că de fapt nu eşti acolo unde ai fi vrut să fii?
Am dat din întâmplare, navigând pe internet, peste o conferinţă susţinută de Stefan Sagmeister în care el spune că la fiecare 7 ani se opreşte din drumul pe care este şi un an de zile încearcă să descopere dacă ceea ce face este bine, dacă nu poate aduce ceva inovator şi dacă poate continua sau nu într-un anumit mod. Atunci când am aflat despre această idee mi-am dat seama că şi eu am făcut câteva astfel de opriri până acum, însă fără să le conştientizez din acest punct de vedere.
Sunt oameni care o viaţă întreagă nu se gândesc să procedeze astfel, sunt atât de obişnuiţi cu viaţa pe care o duc încât orice schimbare este considerată ca un atac şi este privită cu scepticism şi irascibilitate. Trebuie să recunoaştem că sunt mulţi astfel de oameni. Cred că dacă îţi stabileşti anumite obiective, după o analiză corespunzătore este aproape imposibil să nu găseşti modalităţi de realizare. Într-un fel sau altul vei decide dacă într-un final vei putea ajunge sau nu acolo şi de obicei nu poţi avea o garanţie. De fapt aşa e în viaţă, nu poţi obţine prea des garanţii.
Eu sunt decis să mă schimb. Vreau să fie o schimbare clară, pe care să fiu mulţumit şi împăcat că am făcut-o. De fiecare dată însă sunt temeri care te împiedică să priveşti mai departe. Îţi faci mai multe calcule şi uneori chiar îţi lipsesc modalităţile. Vrei să ajungi undeva dar nu poţi vedea modurile de realizare. Dacă însă ai răbdare sunt convins că Dumnezeu îţi va da răspunsurile de care ai nevoie. Aşa cred că s-a întâmplat şi în cazul meu. Am acum răspunsul pentru modalităţile prin care aş putea să fac schimbarea. Am început deci să fac demersurile necesare pentru a putea merge pe drumul schimbării. Sper ca totul să decurgă bine, iar soluţia odată arătată pentru mine cel puţin este greu să nu conducă la realizarea acestei schimbări. Oricât de greu ar fi sunt convins că aş încerca până aş reuşi. Nu aş renunţa, iar dacă aş cădea de fiecare dată m-aş ridica şi dacă va fi nevoie o voi lua de la capăt. Oare câţi ar proceda la fel? Destul de mulţi, însă nu atât de mulţi ca cei care ar renunţa.
Am conştientizat acum că o reanaliză completă a tot ceea ce eşti, a tot ceea ce vrei să faci şi a tot ceea ce nu ai apucat să faci este absolut necesară şi binevenită. Chiar dacă nu o conştientizezi în acest mod ea te poate ajuta să mergi acolo unde trebuie. Nu este bine să pierzi atât de mult timp pentru a realiza de fapt că drumul tău este altul. Fă deci tot ce îţi stă în puteri pentru a merge acolo unde vrei de fapt să mergi.
Am dat din întâmplare, navigând pe internet, peste o conferinţă susţinută de Stefan Sagmeister în care el spune că la fiecare 7 ani se opreşte din drumul pe care este şi un an de zile încearcă să descopere dacă ceea ce face este bine, dacă nu poate aduce ceva inovator şi dacă poate continua sau nu într-un anumit mod. Atunci când am aflat despre această idee mi-am dat seama că şi eu am făcut câteva astfel de opriri până acum, însă fără să le conştientizez din acest punct de vedere.
Sunt oameni care o viaţă întreagă nu se gândesc să procedeze astfel, sunt atât de obişnuiţi cu viaţa pe care o duc încât orice schimbare este considerată ca un atac şi este privită cu scepticism şi irascibilitate. Trebuie să recunoaştem că sunt mulţi astfel de oameni. Cred că dacă îţi stabileşti anumite obiective, după o analiză corespunzătore este aproape imposibil să nu găseşti modalităţi de realizare. Într-un fel sau altul vei decide dacă într-un final vei putea ajunge sau nu acolo şi de obicei nu poţi avea o garanţie. De fapt aşa e în viaţă, nu poţi obţine prea des garanţii.
Eu sunt decis să mă schimb. Vreau să fie o schimbare clară, pe care să fiu mulţumit şi împăcat că am făcut-o. De fiecare dată însă sunt temeri care te împiedică să priveşti mai departe. Îţi faci mai multe calcule şi uneori chiar îţi lipsesc modalităţile. Vrei să ajungi undeva dar nu poţi vedea modurile de realizare. Dacă însă ai răbdare sunt convins că Dumnezeu îţi va da răspunsurile de care ai nevoie. Aşa cred că s-a întâmplat şi în cazul meu. Am acum răspunsul pentru modalităţile prin care aş putea să fac schimbarea. Am început deci să fac demersurile necesare pentru a putea merge pe drumul schimbării. Sper ca totul să decurgă bine, iar soluţia odată arătată pentru mine cel puţin este greu să nu conducă la realizarea acestei schimbări. Oricât de greu ar fi sunt convins că aş încerca până aş reuşi. Nu aş renunţa, iar dacă aş cădea de fiecare dată m-aş ridica şi dacă va fi nevoie o voi lua de la capăt. Oare câţi ar proceda la fel? Destul de mulţi, însă nu atât de mulţi ca cei care ar renunţa.
Am conştientizat acum că o reanaliză completă a tot ceea ce eşti, a tot ceea ce vrei să faci şi a tot ceea ce nu ai apucat să faci este absolut necesară şi binevenită. Chiar dacă nu o conştientizezi în acest mod ea te poate ajuta să mergi acolo unde trebuie. Nu este bine să pierzi atât de mult timp pentru a realiza de fapt că drumul tău este altul. Fă deci tot ce îţi stă în puteri pentru a merge acolo unde vrei de fapt să mergi.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
