Noapte

Stau pe bancă. Privesc lumina lunii care dispare în nori. În jur pustiu. Nici o vibraţie nu străbate atmosfera. Tăcerea de gheaţă mă obsedează, îmi stârneşte în minte diferite gânduri unele chiar ciudate şi absurde.

E noapte. Mă-ntreb de ce mă afund în noapte. Mă prinde în vraja ei, în misterul ei. De ce-i întuneric? Ciudat lucru. Natura cu toată fiinţa ei pare să mă atragă. Fac parte din natură. Îi urmez mersul pas cu pas. Şi totuşi simt că vreau să fug, să scap din strânsoare. Dar sunt prins în vrajă. Gândurile-mi zboară în alte locuri, dar tot în natură. Mă gândesc la zi, dar e noapte. Da, fac parte din natură. Sunt natură până la ultima părticică a fiinţei mele. Chiar şi mintea mi-e natură. Ciudat. Dar e noapte…

Liliecii îşi flutură aripile în aer, iar luna reapare de după perdeaua de nori. Vântul pare să se odihnească, iar mintea îmi fuge la alte lucruri. Mă gândesc la ordinea Universului. Totul este perfect, într-o continuă mişcare, dar de ce? Care e rostul Universului? Oare de a fi? Care e sensul vieţii? De a lăsa ceva în urmă? De a atinge frumosul? De a purifica? Peste tot voinţă de viaţă. De ce? Cu ce scop? Cu toate acestea existăm. Suntem vii şi vrem viaţă. Da, viaţă…

Dispare luna. Vântul parcă s-a trezit. Dar adie uşor ca o mângâiere răcoroasă.

Mă imaginez stând pe bancă într-un parc. Sunt doar un punct din imensitatea lumii. Ea mă cuprinde, mă înghite aşa cum marea înghite o pietricică. Şi totuşi eu o pot cuprinde prin gândire, numai astfel o pot străbate în doar câteva clipe. Iată zăresc marginile Universului. Sunt aproape…Dar ce se-ntâmplă? Unde sunt? Eram atât de aproape de a vedea ce se află dincolo.

Se iveşte luna şi luminează întunericul.

Mă ridic şi simt răceala nopţii care îmi străpunge toţi porii. Merg. Mă opresc puţin, stau pe gânduri şi revin să mă întreb ce caut. E noapte…