La Paltinu

Hristos a înviat! De Sfintele Sărbători de Paşte toată lumea este dornică de viaţă, toată lumea se regăseşte odată cu venirea mult aşteptatei primăveri. Şi astfel opţiunile pe care le avem sunt cât se poate de bine stabilite. O ieşire la iarbă verde ne-ar reda pofta de viaţă, ne-ar linişti şi ne-ar pregăti pentru săptămânile viitoare. Trebuie să vă povestesc despre locul minunat pe care l-am găsit. Este bine cunoscut de multă lume însă eu nu am avut posibilitatea să îl văd până acum. Se numeşte Barajul Paltinu şi este un loc cu totul deosebit.



Este greu de crezut cum omenirea a putut crea ceva atât de minunat. Şi cu toate astea este adevărat. O privelişte care îţi poate lua răsuflarea. Pentru a ajunge la baraj trebuie să urci un drum ocolitor. Practic acest drum ocoleşte întregul baraj pentru a trece apoi pe langă o pajişte imensă care odată străbătută îţi arată primele unde ale apei.



Pe mal se poate admira întregul peisaj de o frumuseţe incredibilă. Bineînţeles că existau mai multe persoane care doreau să se bucure de aceste lucruri drept urmare hărmălaia existentă era inevitabilă. Cu toate astea am avut un sentiment de apartenenţă la natură în aceste locuri.



Din spusele cunoscuţilor în acest mare lac de acumulare ar exista adevăraţi monştrii, peşti care pot înghiţi un om întreg. Poveştile pleacă de la mai mulţi scafandri care au avut câteva tentative de a găsi trupurile neînsufleţile ale unor nefericiţi care şi-au pierdut viaţa în aceste locuri. Aceşti scafandri nu au mai avut curajul de a încerca vreodată să repete experienţa.



Din câte am înţeles acest loc este foarte bun pentru camping. Este nemaipomenit să petreci măcar o noapte în cort aici. Dacă ai noroc să prinzi şi un cer senin noaptea poţi vedea un adevărat spectacol. În aceste locuri stelele sunt vizibile mai mult ca în oricare alt loc, poluarea fiind redusă. Ar fi o excursie minunată pentru pasionaţii de astronomie. Dacă aveţi ocazia nu rataţi vizitarea acestor locuri cu totul deosebite.

La pescuit II

Şi pentru că dacă mergi o dată la pescuit trebuie să încerci şi a doua oară indiferent de rezultatul obţinut iniţial am făcut-o şi pe asta. Şi nu am făcut-o oricum. Devine deja obişnuinţă ca peripeţiile să fie nelipsite în astfel de "aventuri". Am simţit că fac parte din grupul cireşarilor pe toată durata acestei mici excursii. De ce?



În primul rând pentru că locurile pe unde ne-am întins firele, ca să mă exprim şi pescăreşte, erau extrem de frumoase. Frumos este puţin spus de altfel. Am ajuns, după un drum prin nişte vâlcele secate, torturant pentru biata maşină care nu a mai întâlnit aşa ceva în existenţa ei, pe malul bălţii în jur de ora şase şi jumătate în zori de zi. De pe suprafaţa liniştită a bălţii musteau aburi groşi de ceaţă. Pe malul pe care am poposit noi soarele începea să mijească printre copacii tineri care te surprindeau de altfel cu prezenţa lor atât de aproape de apă.



Pe malul opus erau câteva sălcii mari şi alţi copaci plini de cuiburi de ciori. Croncănitul lor dădea un aer puţin ingrijorător atmosferei, însă frumuseţea locurilor te făcea imediat să uiţi complet de acest aspect.

Apoi ceea ce cred că este foarte frumos este cum se face că trebuie să aranjezi toate lucrurile pe care le-ai adus cu tine, încărcând maşina până la refuz. Măsuţa, scaunele, undiţele, lansetele, nada, momelile, găletuşa, etc. toate constituie elemente de bază în angrenajul pescarului amator. Şi având în minte melodia de mai jos începi şi îţi aranjezi toate cele.



După ce te-ai instalat trebuie neapărat să dai pe gât un păhărel de palincă să ţi se facă foame de dimineaţă. Apoi tacticos, cu ochii pe lansete, scoţi o bucăţică de şuncă, o ceapă roşie, tai câteva bucăţele din şuncă, rupi o bucată de pâine şi începi să te înfrupţi până îţi potoleşti puţin foamea. După ce ţi-ai făcut încălzirea bine ar fi să ai noroc de la bun început şi să prinzi ceva. Însă dacă nu se întâmplă, şi de cele mai multe ori nu se întâmplă, atunci mai aştepţi liniştit că doar de, rabdarea e o virtute, iar fără de ea în acest sport nu se poate.





După o lungă aşteptare de două - trei ore, lungă pentru cei care sunt nerăbdători şi începători în această artă, începi să te încălzeşti, soarele deja începe să bată tare. Drept urmare începi şi mai dai la o parte o geacă sau o bluza de trening, ceva ce simţi că te apasă. Începi să te gândeşti dacă norocul o să fie cu tine în această zi minunată. Şi pentru că pescari sunt cei mai superstiţioşi oameni de pe planetă trebuie să găseşti explicaţii pentru insuccesul de până atunci. Poate că nu a fost bine că ai băut păhărelul ala de pălincă, sau poate că nu a fost bine că ai pus lanseta cu mâner din mahon prima, poate că trebuia să o pui a treia, sau poate că ai venit în compania cuiva ghinionist, sau poate că nu ai sunat pe cine trebuie de dimineaţă ca să îţi poarte noroc, sau ... lista poate continua la nesfârşit.



În fine ce să mai, a venit ora prânzului, drept urmare trebuie făcut grătarul. Nu e de glumă, situaţia poate fi critică. În aceste situaţii cu cât sunt mai mulţi partenerii de distracţie cu atât este mai bine, doar nu poţi face două lucruri în acelaşi timp de unul singur. Bineînţeles că nu. Dacă peştele nu a tras până atunci sunt cele mai mari şansele să tragă de acum încolo şi nu îţi poţi abandona poziţia consacrată. Trebuie să fii cu ochii pe lansete ca pe butelie, drept urmare îţi trimiţi un tovărăş sau doi să se ocupe de prepararea prânzului. Nu e problemă, sigur se descurcă ei. Şi de ce nu s-ar descurca, în definitiv cred că ar fi mai încântaţi să aibă ceva activitate dacă pe baltă nu se întrezare nimic.

După prepararea şi servirea prânzului, te ia somnul evident, drept urmare trebuie să fii cu mare băgare de seamă. A sta pe scaun lângă lansete poate constitui un real pericol. Peştele poate fi şiret şi te poate păcăli mai ceva cum a păcălit vulpea pe urs. În consecinţă faci ce poţi să nu îţi închizi ochii. Dacă nu se poate şi nu se poate atunci te bazezi pe faptul ca măcar unul dintre toţi partenerii de distracţie trebuie să fie vigilent.

Şi după o lungă zi în care îţi tot pregăteşti minciocul cu speranţa că poate poate ceva s-o prinde începi să te gândeşti iarăşi la lucrurile care te aşteaptă acasă, la ce vei face saptămâna care va să vină, ce probleme mai ai de rezolvat şi tot aşa. De peşte prins nici să nu mai aducem vorbă că doar nu suntem profesionişti să ne pară rău că a fost o zi mai mult decât nefericită în privinţa acestui capitol. Ne-am bucurat de privelişte, de linişte, de frumuseţea locurilor şi ca să lăsăm lucrurile mai frumoase decât le-am găsit am adunat toate pungile, hartiile, cutiile de bere, cutiile de carton şi toate celelalte semne ale civilizaţiei barbare uitate fără voia proprietarilor pe aceste locuri magnifice.

Şi pentru ca lucrurile să nu stea aşa de bine, la întoarcere, după ce am ieşit din văile secate ce au constituit un coşmar pentru maşina mea, ne-am trezit cu o mică pană pe care am rezolvat-o imediat, ca nişte buni mecanici ce suntem.

Încă o poveste fără sfărşit...

Atlas de mitocănie urbană

Agricultura românească în UE

Tocmai am văzut un reportaj interesant referitor la agricultura românească, agricultură nevoită să adopte normele europene. Aceste norme au fost aplicate imediat cu intrarea în Uniune şi nu au lăsat loc de interpretări, pregătiri sau dezbateri. Ce să îi faci nu degeaba Uniunea Europeană are prestigiul pe care îl are în privinţa aplicării normelor proprii. Ceea ce este incredibil este faptul că tehnologizarea într-o ţară în care agricultura se face încă cu plugul nu putea fi aplicată fără evenimente. Şi uite aşa ţăranului român i s-au măsurat parcelele din satelit. Omul şi-a măsurat parcelele cu metodele clasice, compasul sau ruleta, aşa cum a fost învăţat, însă măsurătorile cu satelitul au spus altceva. Din 50.000 de agricultori, aleşi întâmplător spre verificare, aproximativ 35.000 au declarat greşit suprafaţa parcelelor proprii.

Aceste neconcordanţe s-au datorat fie faptului că agricultorii de cele mai multe ori aproximează suprafaţa arată de la sol, neavând o imagine aşa cum o oferă satelitul, fie poziţionarea parcelelor declarate este eronată tot datorită faptului că nimeni nu poate şti cu exactitate în momentul declarării suprafeţelor poziţionarea lor din satelit. Este aberant ca cineva să ştie cu exactitate poziţionarea unei parcele pe care o deţine dacă nu a avut niciodată o imagine din satelit cu suprafeţele din zonă. La sol oamenii indică fără cusur suprafeţele deţinute întrucât aşa le-au lucrat. Mi se pare incredibil să te aştepţi de la cineva să ştie cum se poziţionează din satelit terenul pe care îl prelucrează. Scuza celor care realizează aceste măsurători este faptul că orice tehnologizare la început este greu de ingerat, la fel cum s-a întâmplat şi cu telefonul sau cu energia electrică. Da o scuză bună, însă dacă tot avem pretenţia că am evoluat înseamnă că ar trebui să şi gestionam mai bine aceste situaţii.

Şi mai surprinzător este că dacă agricultorul nu a apucat să lucreze toată suprafaţa declarată atunci sunt amendaţi pentru că au declarat practic o suprafaţă mai mare decât cea lucrată. Înştiinţările înaintate scris către agricultori privind modificarea legislaţiei în vigoare în ceea ce priveşte modul de măsurare al suprafeţelor agricole normal că nu pot fi înţelese de agricultori, fără o documentare prealabilă făcută de stat. Ar fi trebuit organizate campanii de informare pentru fiecare agricultor, astfel încât acesta să fie pregătit pentru aplicarea noilor modalităţi de măsurare.

Printre agricultori părerile sunt împărţite, însă cei mai mulţi dintre ei sunt nemulţumiţi că au fost nedreptăţiţi de aceste măsurători. Este normal să se întâmple aşa. Cum poţi avea încredere într-un mecanism de măsurare despre care nu ştii nimic? Este ca şi cum cineva te-ar invita undeva unde să îţi arate măsurătorile deja efectuate fără ca tu să fii martor sau să fi asistat la efectuarea acestor măsurători. Cine ar avea astfel încredere în aceste măsurători? Cu toate acestea legile sunt legi şi vor fi respectate pentru că...suntem o ţară din Uniune, iar odată cu aşa zisele "beneficii", vin şi o serie de reguli stricte.

Despre agricultura românească ar fi foarte multe lucrui de spus, însă aspectele menţionate mai sus mi s-au părut de-a dreptul incredibile.

Legenda UE

A fost odată un ţăran sărac şi cinstit, român. (El putea fi deopotrivă bulgar, bosniac, albanez, slovac sau ucrainian, importante fiind - în acest caz - sărăcia şi cinstea. De altfel, în variante, legenda circulă şi în folclorul nou al amintitelor popoare).

În sătucul său natal, izolat de lume, se zvonise că undeva departe, peste nouă mări şi nouă ţări, s-ar fi aflat o baroneasă înstărită, cu dărnicie fără seamăn, care sar fi numit Uniunea Europeană. Şi zvonul nu era numai zvon, căci văzuse omul prin vecini, ba pe unul, ba pe altul, fălindu-se cu darurile acesteia.

Într-o bună zi şi-a luat toiagul şi a purces la drum. A bătut la poarta palatului şi i s-a deschis. Doamna cea mare l-a primit, l-a poftit să şadă şi, fiindcă era peste măsură de ostenit, l-a îmbiat cu Coca-Cola şi gumă de mestecat. Ţăranul a gustat cu măsura din bucate şi nerăbdător, şi-a spus păsul:

"Mărită Doamnă Uniune, am auzit că faci daruri celor nevoiaşi. Eu am acasă, pământ bun, ape limpezi, am şi păduri. Iarna însă-i cam lungă la mine în ţinut, aproape şapte-opt luni pe an. Ca să lucrez bine aş avea nevoie de o pereche de încălţări. Sunt desculţ şi mi-e frig.

Doar atât îţi cer".

Doamna Uniune Europeană l-a măsurat din cap până în picioare şi a rămas cu privirea pironită la degetele acestuia, vineţii, înfrigurate, bătătorite şi prăfuite de drum. Apoi a glăsuit:

"Omule, eşti desculţ şi eu te înţeleg... Dar, tot ce-ţi pot oferi este o bască. Una nouă şi de calitate europeană - Armani.

Ţine de frig, de ploaie."

Omul a luat basca, a oftat dezamăgit, a mulţumit şi a făcut calea-ntoarsă spunându-şi:

"Totuşi e doamnă bună.

Putea să nu-mi dea nimic".

A trecut iarna şi din gerurile sale cumplite, omul a ieşit destul de bine, doar cu un deget degerat.

Apoi vara istovindu-se, a purces iar pe lungul drum al Doamnei Uniuni, spunându-i păsul vechi:

"Sunt desculţ.

O pereche de încălţări mi-ar prinde tare bine".

Doamna l-a privit cu înţelegere şi căldură, l-a ospătat cu Coca-Cola, oferindu-i iar o bască nou-nouţă, de firmă.

"Dacă-i degeaba, merită s-o iau"

îşi spune la întoarcere ţăranul cel sărac şi cinstit.

Iarna a trecut cu chiu cu vai şi în afara altui deget de la picior, numai unul, degerat şi amputat de doctor, omul n-a avut de suferit.

A urmat primavara, vara şi pe când frunzele s-au îngălbenit, ţăranul şi-a amintit de Doamna cea darnică, pornind iar spre ea, să-şi încerce norocul. Dinaintea acesteia şi-a băut cu poftă paharul de Coca-Cola, ba a mai cerut încă unul, căci începuse să-i placă, dar de întors s-a întors tot cu o basca.

Totuşi nu s-a dat bătut. An după an a străbătut calea plin de speranţă, primind cu politeţe ştiutul dar. Până într-o iarnă, când zăpezile şi gerurile au fost mai amarnice ca niciodată. Prins cu treburile, picioarele i-au degerat şi doctorul a trebuit să i le amputeze, spre a-i salva viaţa.

Purtat pe braţe de vecini, omul a bătut la poarta Doamnei Uniuni care, iute, şi-a dat seama de trebuinţe, făcându-i cadou un cărucior de invalid, cu rotile, nou şi strălucitor, având douăzeci şi una de viteze şi telecomandă. Omul a mulţumit şi întorcându-se în satul său cu maşinăria cea arătoasa a stârnit mari invidii. De aici i s-a tras un necaz: într-o noapte a fost călcat de hoţi. Aceştia nu găsiseră mare lucru, dar plecaseră acasă cu saci întregi de băşti. Oameni cu frică de Dumnezeu, îi lăsaseră, totuşi, căruciorul.

În prag de iarna, ţăranul s-a pomenit astfel fără nici o bască.

Aşezat comod în căruciorul său silenţios, a pornit iar cale de nouă munţi şi nouă ţări, s-a înfăţişat Doamnei Uniuni şi i-a spus:

"Mărită Doamnă, m-au călcat hoţii şi acum, la căderea zăpezii, sunt cu capul descoperit.

Fii bună şi dă-mi o bască, fiindcă ştiu că ai şi poţi".

Doamna l-a măsurat din cap până la brâu (acolo unde începea căruţul) şi gânditoare i-a spus:

"Bade dragă, eu te înţeleg. Dar, tot ce-ţi pot dărui acum este o pereche de încălţări. Apropo, aşa cum te văd, cred că nu poţi munci. Nu-mi vinzi mie pământul dumitale? Cu banii primiţi ai putea să-ţi cumperi cea mai bună bască".

Această legendă, ca orice bucăţică de folclor, are autor necunoscut. Dar personajele, din păcate, le vedem în fiecare zi în jurul nostru...

Companii multinaţionale

Companiile multinaţionale...un mediu propice pentru dezvoltare. Dezvoltarea cui? Cel puţin din câte am văzut până acum, de când fac parte dintr-o astfel de companie, dezvoltarea nimănui. De ce? Simplu. Venind dintr-o companie mică mă aşteptam să iau contact cu lucruri noi, oameni noi de la care să învăţ mai multe, căpătând astfel experienţă pentru viitor. Din păcate am fost foarte dezamăgit. Ai două opţiuni, mai mult sau mai puţin proprii: fie nimereşti pe un post cu responsabilitate scăzută, însă care îţi poate oferi un necesar suficient din punct de vedere financiar fără prea mari bătăi de cap, fie pe un post cu responsabilitate mare în care nivelul financiar uneori este unul crescut însă în acest caz va trebui să renunţi în mare parte la viaţa personală pentru a o dedica companiei. Dacă vrei să fii considerat "şef" va trebui să optezi pentru varianta a doua, dacă însă poţi suporta unele "aere" ale şefilor (care uneori pot fi destul de mulţi) atunci nu ai nici un fel de problemă şi poţi continua aşa la nesfârşit cu varianta numărul 1. Mai există o categorie, care este cea mai reuşită, şi care nu se poate atinge decât dacă ai îndeplinit anumite criterii cum ar fi: să fii angajat al companiei de mai mulţi ani, preferabil de la începuturi, să contribui cu timp şi muncă multă pentru un timp, până când compania se dezvoltă şi poate angaja oameni care să îţi preia din sarcini şi să fii în relaţii excelente cu patronii. Cei care fac parte din această categorie sunt puţini, iar în cadrul unei companii mari dacă vrei să faci parte dintr-o astfel de categorie alergi după mori de vânt neîndeplinind una dintre cele mai importante condiţii şi anume vechimea.



O altă problemă cu care mă confrunt este evident lipsa de comunicare. Însă nu este vorba de lipsa de comunicare aşa cum o ştim cu toţii şi cu care ne-am confruntat cel puţin de câteva ori în toate existenţa noastră în domeniul muncii (oricare ar fi domeniul ei de activitate). Este vorba de o lipsă de comunicare voluntară, o lipsă de comunicare dorită de unii pentru a putea amâna anumite sarcini sau pentru a le nega pur şi simplu din start pe simplu motiv că nu a fost înţeles bine subiectul sau că pur şi simplu nu există toate condiţiile necesare pentru îndeplinirea sarcinii respective, altcineva fiind responsabil de anumite aspecte din lanţul inevitabil de lung al procedurilor. Această lipsă de comunicare se traduce în frustrare. De fiecare dată când eşti dispus să faci ceva primeşti o lovitură grea. Te gândeşti că vine o nouă zi în care vei reuşi să pui lucrurile la punct, să iei legătura cu toţi cei care trebuie implicaţi într-un anumit proiect, să le prezinţi toate detaliile şi să începi punerea planului în acţiune. Dacă însă nu există o procedură clară, bine stabilită şi aplicată anterior atunci ai cam dat de dracu'. Da ai dat de dracu' pentru că, surprinzător, în loc să se caute soluţii pentru implementarea cu succes a unei noi proceduri, se caută multe obstacole până când se găseşte unul care să oprească tot planul. Şi atunci realizezi, abia atunci, că de fapt fiecare trebuie să stea în banca lui, numai atunci când ceva este absolut, şi subliniez ABSOLUT, necesar ar trebui făcut. Prin ABSOLUT necesar se înţelege un ordin venit de foarte sus.




Organizarea ierarhică din aceste companii multinaţionale este practic o şaradă. Fiecare se ascunde în spatele celuilalt pentru a putea sări peste noi sarcini de muncă, peste noi proiecte sau alte lucruşoare ce trebuie făcute la un moment dat. Şi pe bună dreptate de ce să progresezi, de ce să faci compania să câştige, de ce ar păsa cuiva atâta timp cât nu faci nimic ce nu ar trebui să faci şi atâta timp cât banii ajung la tine în tot acelaşi număr? Acum încep să înţeleg că această gândire nu este una chiar atât de tâmpă. De ce să nu păcălim măcar aşa un sistem care şi aşa ne-a înrobit? Problema este să ai suficientă experienţă pentru a şti atunci când un lucru trebuie făcut pentru a-ţi uşura viitoarele proiecte sau pentru a le elimina. În acest caz un proiect chiar trebuie făcut, pentru binele tău. Intrăm deja prea adânc în analiza muncii angajaţilor unei companii multinaţionale şi ar deveni foarte plictisitor.

Foarte interesante sunt cazurile în care ai de făcut un proiect sau de rezolvat o anumită problemă cu un coleg dintr-o altă ţară. Speri să te poţi înţelege foarte uşor în engleză, însă nu eşti aşa norocos deci colegul nu stăpâneşte foarte bine limba engleză. Ce faci? Iniţial testezi terenul să vezi câtă engleză ştie pentru a analiza opţiunile pe care le ai. Şi întrebi: "Hello Peter. Is the sun bright today?" şi răspunsul vine: "Yes. Yes". Urmează întrebarea elocventă: "Peter, is there a full moon now?" şi vine inevitabilul răspuns: "Yes. Yes". Acesta este momentul în care realizezi că nu există nici o şansă să te faci înţeles colegului şi trebuie să adopţi altă strategie. Drept urmare vorbeşti cu un alt coleg care stăpâneşte limba natala a colegului cu care ar fi trebuit să lucrezi direct. Îi explici acestui coleg în termeni cât mai simpli ce trebuie să îi comunice colegului cu care ar fi trebuit să discuţi direct şi ai rezolvat problema. Pot apărea însă discrepanţe de comunicare şi la acest nivel, luând în considerare şi faptul că nu tot timpul colegul căruia îi poţi comunica detaliile stăpâneşte domeniul de referinţă cu care se lucrează. De aceea este vital să verifici dacă acesta a priceput 100% ce trebuie să comunice mai departe. În fine nu are rost să mai continuăm aceste relatări care uneori pot fi atât de comice. Comice însă triste pentru că datorită acestor circumstanţe se pierde foarte mult timp.



Ce să mai...ceva deosebit aceste companii multinaţionale. Ai oportunităţi multiple şi destul de puţine totuşi. Ori îţi dai viaţa pentru companie, caz în care trebuie să şi faci cunoscut acest lucru, alfel timpul pierdut poate fi considerat pierdut pentru că nu îţi poţi face treaba în timp util sau pur şi simplu timpul poate fi pierdut fără ca cineva să afle de această pierdere în interesul companiei. Una peste alta ai de ales ca mai tot timpul în viaţă. Poţi alege o astfel de companie în care poţi întâlni oameni care lucrează de un an de zile însă dacă îi întrebi de anumite proceduri îţi dau un răspuns de genul: "Cred că ar trebui să întrebi pe colegul X. Eu nu sunt decât de un an de zile angajat aici.". Cu alte cuvinte într-un an de zile abia te adaptezi. Îţi sunt necesari câţiva ani buni deci pentru a intra complet în angrenajul companiei şi pentru a putea contribui substanţial la bunul mers al lucrurilor. Şi asta pentru că nu eşti pus la treabă serios. De ce? Motivele le-am discutat mai devreme.

Cel mai frumos este atunci când stai în birou cu alte 20 de persoane şi nu ştii cum să faci să saluţi pe fiecare atunci când ajungi la birou şi atunci renunţi a mai saluta. Ajungi la biroul tău îţi deschizi computerul, e-mailul, citeşti ceea ce te priveşte direct, mai arunci o privire pe lucrurile care trebuie să le faci şi te apuci de treabă. Diferenţă de la cer la pământ într-o companie mare şi una mică. Într-o companie mică toată lumea ştie despre toată lumea, relaţiile colegiale sunt mai strânse, se formează prietenii, modul de lucru devine constructiv. Este adevărat diferenţă de la cer la pământ. Mă gândesc oare cât timp voi adopta acest stil de lucru. Birou, muncă, proiecte, detalii, detalii...Îmi imaginez o fabrică de îmbuteliat, eu fiind o rolă de tractare a unei benzi ce transportă produsele. Asta suntem fiecare dintre noi, mici roboţei dintr-un lanţ vicios care se prelungeşte la nesfârşit pentru perpetuarea şi dezvoltarea unei mari afaceri.

Aş minţi dacă aş spune că situaţia actuală este mai rea decât cea anterioară. Lucrând într-o companie mică ai multe responsabilităţi şi faci multe lucruri într-un mod pasional. Lucrând într-o companie mare te "specializezi" şi faci anumite lucruri uneori fără o foarte mare responsabilitate într-un mod uzual. Asta îţi conferă timp, din păcate nu şi bani. Timpul este un lucru dorit de mulţi dintre noi, din acest punct de vedere lucrurile s-au schimbat. Stresul s-a diminuat, adaptându-mă la sistemul companiei. Devine însă mult prea plictisitor iar provocările dispar, stimulările sunt aproape inexistente, iar voinţa şi spiritul constructiv nu îşi are loc într-un astfel de mediu. Poţi deci evolua având o astfel de atitudine. Răspunsul este da, însă depinde de planul în care îţi doreşti această evoluţie.


Şi pentru a întregi imaginea de ansamblu vă prezint în cele ce urmează o descriere a oamenilor din cadrul acestor companii, descriere pe care am primit-o şi eu la rândul meu de la un prieten:

Directorul: A fost ales pe baza unui criteriu sănătos. Că nu are experienţă în management sau nu înţelege businessul sunt detalii nesemnificative. Toată lumea îl urăşte, pentru că nu ştie să se comporte cu oamenii. Angajează oameni la fel de nepricepuţi ca el. Cumpără un server de 200 milioane, dar se zgârceşte să plătească 50€ pentru cineva care să îl pună pe picioare. Îşi cumpără o maşină mare şi o zgârie în parcarea firmei, parcare trasată tot de el pe principiul "lasă bă că avem loc". Îşi ia rolul foarte în serios, modifică bugetele departamentelor şi mută oamenii de colo-colo. Îşi cumpără computer ultra-perfomant şi refuză cererile de achiziţii pentru harduri, tastaturi şi mauşi pentru computerele angajaţilor. Preferă să plătească 300€ rată la maşina angajatului + benzină decât să îi mărească salariul cu 100 de lei. După doi ani, când a învăţat businessul bine, concediază angajaţii care au fost martori la chifelele sale şi angajează juniori uşor impresionabili. Consideră că e de datoria lui să aibă o amantă, indiferent dacă soţia e urâtă sau frumoasă.

Echipa de vânzări: Se cred cei mai mari şi mai tari din firmă şi la orice răspund cu "dacă nu aducem noi comenzi, firma moare". Cel puţin jumătate din ei se văd mai inteligenţi decât directorul şi ar vrea să îi ia locul, dar nu au curajul necesar să îl conteste pe faţă, aşa că se mulţumesc să îl sape pe la berile cu colegii de suferinţă. De multe ori nu ştiu ce vând, încurca comenzile, trimit specificaţiile aiurea şi apoi dau vina pe helperi că lucrează prost şi că ei nu pot face vânzari în condiţiile astea. Consideră că e de datoria lor să plece din firmă cu toate informaţiile posibile, pentru că, şi aici citez, "sunt clienţii mei".

Contabilele: Sunt nişte doamne ne*utute de ani de zile. Şi asta înseamnă că orice problemă ai avea, ele sunt ocupate. La ce îţi trebuie adeverinţă? Ete na, trebuia să vii să mă deranjezi. Tu nu ştii că am treabă? Chiar dacă au predat bilanţul de 2 zile, ele oricum au foarte mult de muncă, pentru că solitaire nu se joacă singur. Odată trecute de 40, ori sunt foarte blazate şi nervoase, ori se distrează de rup barurile.

Fetele de la Marketing/PR: Au făcut cel putin o facultate şi au vise mari. Declară în orice împrejurare, chiar şi neîntrebate, că anii '50 au fost cei mai grozavi dpdv al publicităţii şi îşi doresc să lucreze într-o agenţie de advertising, unde să mute munţii cu ideile lor, de obicei creţe. Fac front comun cu pi*dutzele de la vânzări şi se plâng în grup când ies seara în oraş pe diverse teme. Îşi sincronizează ciclul şi au acasă un manelisto-cocalar sau un corporatist care nu le bagă în seamă, pentru că e plictisit de sclifoselile lor. Vacanţe în străinătate şi poza cu manelistul în background pe calculator şi telefon, obligatoriu!

ITiul: Orice ar face, trebuie să îţi dea de înţeles că eşti cel mai prost din firmă. De aceea el are parola de administrator, pentru că tu eşti un netrebnic care nu ştie nimic şi nu merită să se afle în prezenţa lui. Când nu rupe banda firmei cu pornache, joacă un joc online sau se plânge pe forumuri de geeks că este muncit ca un sclav. Abia aşteaptă să îl întrebe directorul ce poate face să oprească scurgerea de informaţii din firmă ca să poată instala radmin şi să se distreze.

Magazionerul: Este foarte plictisit şi enervat de fiecare dată când ai treabă cu el. Dacă îndrăzneşti să îi sugerezi să se grăbească, îţi răbufneşte în nas că el e şef peste magazie şi îţi dă ce vrea şi dacă are el chef. Tremură în faţa directorilor şi se dă cocoş în faţa şoferilor şi a femeii de serviciu.

Şoferii: Ei urăsc pe toată lumea, în mod egal şi din principiu. Scopul lor în viaţă e să îşi ia telefoane şi să se plângă că trebuie să muncească în fiecare zi. Au mereu lucruri mai importante de facut şi serviciul îi cam încurcă. Cel puţin unul visează să ajungă la vânzări sau să conducă firma, pentru că el ştie ce e în neregulă, şi le împărtăşeşte asta colegilor în timp ce stau la mici la munte pe benzina şi pe maşina firmei. Aşteaptă ca fata de la vânzări pe care o plimbă atâta prin oraş să îl invite la ea într-o seară, pentru că, nu-i aşa, o serveşte mereu şi îşi rupe din timpul lui important pentru ea.

Femeia de servici:. Ea e supărată că trebuie să facă curat şi cafele. Nu înţelege de ce trebuie tocmai ea să dea cu mătura sau cu mopul sau de ce trebuie ea să ştie când nu mai e hârtie la baie. Le urăşte pe curvele de la vânzari şi de la marketing, dar se dă bine pe lângă ele pentru că are o fată care are nevoie de serviciu.

Secretara: Scopul ei în viaţă e să se aboneze cu mailul office@firma la siteurile de bancuri şi de porcărele. Nu ştie niciodata nimic. Nu are chef să se ducă la director în birou, nu are chef să îi facă legătura cu furnizorul X. Visează să ajungă la vânzari sau la marketing, pe care le consideră joburi mai uşoare decât ceea ce face ea, şi când ajunge se poartă mizerabil cu secretara.

Helpării: Aştia sunt urâţi de toată lumea şi toate se sparg în capul lor. Jumătate nu au chef de muncă, restul o fac în dorul lelii, de teama să nu fie concediaţi, pentru că au rate şi copii. Urăsc şoferii pentru că stau toată ziua în maşină în timp ce ei muncesc, pe curvele de la vânzări, pentru că stau toată ziua pe scaun şi au salariu mai mare, pe director că nu angajează mai mulţi oameni, ca să poată dormi şi ei la serviciu câteva ore. Nu pleacă din firma decât daţi afară şi le e lene să gâdească un pic.

Petiţii pentru libertate

Vă invit să semnaţi două petiţii extrem de importante din punctul meu de vedere. Aceste petiţii se doresc a fi un strigăt către umanitate pentru trezire la realitate. Într-o lume în care simţim că suntem monitorizaţi din ce în ce mai mult, în care dreptul la intimitate pare să devină o amintire şi în care suntem presupuşi infractori, trebuie să luăm atitudine. A fi indiferent este cea mai gravă atitudine pe care o poţi aborda. Nu fiţi indiferenţi, nu irosiţi dreptul pe care îl aveţi la opinie şi libertate. A lăsa pe alţii să aleagă pentru noi este cea mai mare greşeală. Nu trebuie să ne lăsăm manipulaţi.


1. PETIŢIE ÎMPOTRIVA CIPURILOR CU DATE BIOMETRICE

2. PETIŢIE ÎMPOTRIVA (ŞI PENTRU ABOLIREA) LEGII nr. 298/2008 (PRIVIND REŢINEAREA DATELOR GENERATE SAU PRELUCRATE DE FURNIZORII DE SERVICII DE COMUNICAŢII ELECTRONICE DESTINATE PUBLICULUI SAU DE REŢELE PUBLICE DE COMUNICAŢII...)

De râsul lumii

Şi pentru că am vrut ca cele mai impresionante filmuleţele comice pe care le-am văzut în ultimul an de zile să fie grupate într-un colaj m-am gândit să le postez aici. Pregătiţi-vă de râs cu lacrimi.






















































Şi nu în cele din urmă...