Legenda UE

A fost odată un ţăran sărac şi cinstit, român. (El putea fi deopotrivă bulgar, bosniac, albanez, slovac sau ucrainian, importante fiind - în acest caz - sărăcia şi cinstea. De altfel, în variante, legenda circulă şi în folclorul nou al amintitelor popoare).

În sătucul său natal, izolat de lume, se zvonise că undeva departe, peste nouă mări şi nouă ţări, s-ar fi aflat o baroneasă înstărită, cu dărnicie fără seamăn, care sar fi numit Uniunea Europeană. Şi zvonul nu era numai zvon, căci văzuse omul prin vecini, ba pe unul, ba pe altul, fălindu-se cu darurile acesteia.

Într-o bună zi şi-a luat toiagul şi a purces la drum. A bătut la poarta palatului şi i s-a deschis. Doamna cea mare l-a primit, l-a poftit să şadă şi, fiindcă era peste măsură de ostenit, l-a îmbiat cu Coca-Cola şi gumă de mestecat. Ţăranul a gustat cu măsura din bucate şi nerăbdător, şi-a spus păsul:

"Mărită Doamnă Uniune, am auzit că faci daruri celor nevoiaşi. Eu am acasă, pământ bun, ape limpezi, am şi păduri. Iarna însă-i cam lungă la mine în ţinut, aproape şapte-opt luni pe an. Ca să lucrez bine aş avea nevoie de o pereche de încălţări. Sunt desculţ şi mi-e frig.

Doar atât îţi cer".

Doamna Uniune Europeană l-a măsurat din cap până în picioare şi a rămas cu privirea pironită la degetele acestuia, vineţii, înfrigurate, bătătorite şi prăfuite de drum. Apoi a glăsuit:

"Omule, eşti desculţ şi eu te înţeleg... Dar, tot ce-ţi pot oferi este o bască. Una nouă şi de calitate europeană - Armani.

Ţine de frig, de ploaie."

Omul a luat basca, a oftat dezamăgit, a mulţumit şi a făcut calea-ntoarsă spunându-şi:

"Totuşi e doamnă bună.

Putea să nu-mi dea nimic".

A trecut iarna şi din gerurile sale cumplite, omul a ieşit destul de bine, doar cu un deget degerat.

Apoi vara istovindu-se, a purces iar pe lungul drum al Doamnei Uniuni, spunându-i păsul vechi:

"Sunt desculţ.

O pereche de încălţări mi-ar prinde tare bine".

Doamna l-a privit cu înţelegere şi căldură, l-a ospătat cu Coca-Cola, oferindu-i iar o bască nou-nouţă, de firmă.

"Dacă-i degeaba, merită s-o iau"

îşi spune la întoarcere ţăranul cel sărac şi cinstit.

Iarna a trecut cu chiu cu vai şi în afara altui deget de la picior, numai unul, degerat şi amputat de doctor, omul n-a avut de suferit.

A urmat primavara, vara şi pe când frunzele s-au îngălbenit, ţăranul şi-a amintit de Doamna cea darnică, pornind iar spre ea, să-şi încerce norocul. Dinaintea acesteia şi-a băut cu poftă paharul de Coca-Cola, ba a mai cerut încă unul, căci începuse să-i placă, dar de întors s-a întors tot cu o basca.

Totuşi nu s-a dat bătut. An după an a străbătut calea plin de speranţă, primind cu politeţe ştiutul dar. Până într-o iarnă, când zăpezile şi gerurile au fost mai amarnice ca niciodată. Prins cu treburile, picioarele i-au degerat şi doctorul a trebuit să i le amputeze, spre a-i salva viaţa.

Purtat pe braţe de vecini, omul a bătut la poarta Doamnei Uniuni care, iute, şi-a dat seama de trebuinţe, făcându-i cadou un cărucior de invalid, cu rotile, nou şi strălucitor, având douăzeci şi una de viteze şi telecomandă. Omul a mulţumit şi întorcându-se în satul său cu maşinăria cea arătoasa a stârnit mari invidii. De aici i s-a tras un necaz: într-o noapte a fost călcat de hoţi. Aceştia nu găsiseră mare lucru, dar plecaseră acasă cu saci întregi de băşti. Oameni cu frică de Dumnezeu, îi lăsaseră, totuşi, căruciorul.

În prag de iarna, ţăranul s-a pomenit astfel fără nici o bască.

Aşezat comod în căruciorul său silenţios, a pornit iar cale de nouă munţi şi nouă ţări, s-a înfăţişat Doamnei Uniuni şi i-a spus:

"Mărită Doamnă, m-au călcat hoţii şi acum, la căderea zăpezii, sunt cu capul descoperit.

Fii bună şi dă-mi o bască, fiindcă ştiu că ai şi poţi".

Doamna l-a măsurat din cap până la brâu (acolo unde începea căruţul) şi gânditoare i-a spus:

"Bade dragă, eu te înţeleg. Dar, tot ce-ţi pot dărui acum este o pereche de încălţări. Apropo, aşa cum te văd, cred că nu poţi munci. Nu-mi vinzi mie pământul dumitale? Cu banii primiţi ai putea să-ţi cumperi cea mai bună bască".

Această legendă, ca orice bucăţică de folclor, are autor necunoscut. Dar personajele, din păcate, le vedem în fiecare zi în jurul nostru...

Companii multinaţionale

Companiile multinaţionale...un mediu propice pentru dezvoltare. Dezvoltarea cui? Cel puţin din câte am văzut până acum, de când fac parte dintr-o astfel de companie, dezvoltarea nimănui. De ce? Simplu. Venind dintr-o companie mică mă aşteptam să iau contact cu lucruri noi, oameni noi de la care să învăţ mai multe, căpătând astfel experienţă pentru viitor. Din păcate am fost foarte dezamăgit. Ai două opţiuni, mai mult sau mai puţin proprii: fie nimereşti pe un post cu responsabilitate scăzută, însă care îţi poate oferi un necesar suficient din punct de vedere financiar fără prea mari bătăi de cap, fie pe un post cu responsabilitate mare în care nivelul financiar uneori este unul crescut însă în acest caz va trebui să renunţi în mare parte la viaţa personală pentru a o dedica companiei. Dacă vrei să fii considerat "şef" va trebui să optezi pentru varianta a doua, dacă însă poţi suporta unele "aere" ale şefilor (care uneori pot fi destul de mulţi) atunci nu ai nici un fel de problemă şi poţi continua aşa la nesfârşit cu varianta numărul 1. Mai există o categorie, care este cea mai reuşită, şi care nu se poate atinge decât dacă ai îndeplinit anumite criterii cum ar fi: să fii angajat al companiei de mai mulţi ani, preferabil de la începuturi, să contribui cu timp şi muncă multă pentru un timp, până când compania se dezvoltă şi poate angaja oameni care să îţi preia din sarcini şi să fii în relaţii excelente cu patronii. Cei care fac parte din această categorie sunt puţini, iar în cadrul unei companii mari dacă vrei să faci parte dintr-o astfel de categorie alergi după mori de vânt neîndeplinind una dintre cele mai importante condiţii şi anume vechimea.



O altă problemă cu care mă confrunt este evident lipsa de comunicare. Însă nu este vorba de lipsa de comunicare aşa cum o ştim cu toţii şi cu care ne-am confruntat cel puţin de câteva ori în toate existenţa noastră în domeniul muncii (oricare ar fi domeniul ei de activitate). Este vorba de o lipsă de comunicare voluntară, o lipsă de comunicare dorită de unii pentru a putea amâna anumite sarcini sau pentru a le nega pur şi simplu din start pe simplu motiv că nu a fost înţeles bine subiectul sau că pur şi simplu nu există toate condiţiile necesare pentru îndeplinirea sarcinii respective, altcineva fiind responsabil de anumite aspecte din lanţul inevitabil de lung al procedurilor. Această lipsă de comunicare se traduce în frustrare. De fiecare dată când eşti dispus să faci ceva primeşti o lovitură grea. Te gândeşti că vine o nouă zi în care vei reuşi să pui lucrurile la punct, să iei legătura cu toţi cei care trebuie implicaţi într-un anumit proiect, să le prezinţi toate detaliile şi să începi punerea planului în acţiune. Dacă însă nu există o procedură clară, bine stabilită şi aplicată anterior atunci ai cam dat de dracu'. Da ai dat de dracu' pentru că, surprinzător, în loc să se caute soluţii pentru implementarea cu succes a unei noi proceduri, se caută multe obstacole până când se găseşte unul care să oprească tot planul. Şi atunci realizezi, abia atunci, că de fapt fiecare trebuie să stea în banca lui, numai atunci când ceva este absolut, şi subliniez ABSOLUT, necesar ar trebui făcut. Prin ABSOLUT necesar se înţelege un ordin venit de foarte sus.




Organizarea ierarhică din aceste companii multinaţionale este practic o şaradă. Fiecare se ascunde în spatele celuilalt pentru a putea sări peste noi sarcini de muncă, peste noi proiecte sau alte lucruşoare ce trebuie făcute la un moment dat. Şi pe bună dreptate de ce să progresezi, de ce să faci compania să câştige, de ce ar păsa cuiva atâta timp cât nu faci nimic ce nu ar trebui să faci şi atâta timp cât banii ajung la tine în tot acelaşi număr? Acum încep să înţeleg că această gândire nu este una chiar atât de tâmpă. De ce să nu păcălim măcar aşa un sistem care şi aşa ne-a înrobit? Problema este să ai suficientă experienţă pentru a şti atunci când un lucru trebuie făcut pentru a-ţi uşura viitoarele proiecte sau pentru a le elimina. În acest caz un proiect chiar trebuie făcut, pentru binele tău. Intrăm deja prea adânc în analiza muncii angajaţilor unei companii multinaţionale şi ar deveni foarte plictisitor.

Foarte interesante sunt cazurile în care ai de făcut un proiect sau de rezolvat o anumită problemă cu un coleg dintr-o altă ţară. Speri să te poţi înţelege foarte uşor în engleză, însă nu eşti aşa norocos deci colegul nu stăpâneşte foarte bine limba engleză. Ce faci? Iniţial testezi terenul să vezi câtă engleză ştie pentru a analiza opţiunile pe care le ai. Şi întrebi: "Hello Peter. Is the sun bright today?" şi răspunsul vine: "Yes. Yes". Urmează întrebarea elocventă: "Peter, is there a full moon now?" şi vine inevitabilul răspuns: "Yes. Yes". Acesta este momentul în care realizezi că nu există nici o şansă să te faci înţeles colegului şi trebuie să adopţi altă strategie. Drept urmare vorbeşti cu un alt coleg care stăpâneşte limba natala a colegului cu care ar fi trebuit să lucrezi direct. Îi explici acestui coleg în termeni cât mai simpli ce trebuie să îi comunice colegului cu care ar fi trebuit să discuţi direct şi ai rezolvat problema. Pot apărea însă discrepanţe de comunicare şi la acest nivel, luând în considerare şi faptul că nu tot timpul colegul căruia îi poţi comunica detaliile stăpâneşte domeniul de referinţă cu care se lucrează. De aceea este vital să verifici dacă acesta a priceput 100% ce trebuie să comunice mai departe. În fine nu are rost să mai continuăm aceste relatări care uneori pot fi atât de comice. Comice însă triste pentru că datorită acestor circumstanţe se pierde foarte mult timp.



Ce să mai...ceva deosebit aceste companii multinaţionale. Ai oportunităţi multiple şi destul de puţine totuşi. Ori îţi dai viaţa pentru companie, caz în care trebuie să şi faci cunoscut acest lucru, alfel timpul pierdut poate fi considerat pierdut pentru că nu îţi poţi face treaba în timp util sau pur şi simplu timpul poate fi pierdut fără ca cineva să afle de această pierdere în interesul companiei. Una peste alta ai de ales ca mai tot timpul în viaţă. Poţi alege o astfel de companie în care poţi întâlni oameni care lucrează de un an de zile însă dacă îi întrebi de anumite proceduri îţi dau un răspuns de genul: "Cred că ar trebui să întrebi pe colegul X. Eu nu sunt decât de un an de zile angajat aici.". Cu alte cuvinte într-un an de zile abia te adaptezi. Îţi sunt necesari câţiva ani buni deci pentru a intra complet în angrenajul companiei şi pentru a putea contribui substanţial la bunul mers al lucrurilor. Şi asta pentru că nu eşti pus la treabă serios. De ce? Motivele le-am discutat mai devreme.

Cel mai frumos este atunci când stai în birou cu alte 20 de persoane şi nu ştii cum să faci să saluţi pe fiecare atunci când ajungi la birou şi atunci renunţi a mai saluta. Ajungi la biroul tău îţi deschizi computerul, e-mailul, citeşti ceea ce te priveşte direct, mai arunci o privire pe lucrurile care trebuie să le faci şi te apuci de treabă. Diferenţă de la cer la pământ într-o companie mare şi una mică. Într-o companie mică toată lumea ştie despre toată lumea, relaţiile colegiale sunt mai strânse, se formează prietenii, modul de lucru devine constructiv. Este adevărat diferenţă de la cer la pământ. Mă gândesc oare cât timp voi adopta acest stil de lucru. Birou, muncă, proiecte, detalii, detalii...Îmi imaginez o fabrică de îmbuteliat, eu fiind o rolă de tractare a unei benzi ce transportă produsele. Asta suntem fiecare dintre noi, mici roboţei dintr-un lanţ vicios care se prelungeşte la nesfârşit pentru perpetuarea şi dezvoltarea unei mari afaceri.

Aş minţi dacă aş spune că situaţia actuală este mai rea decât cea anterioară. Lucrând într-o companie mică ai multe responsabilităţi şi faci multe lucruri într-un mod pasional. Lucrând într-o companie mare te "specializezi" şi faci anumite lucruri uneori fără o foarte mare responsabilitate într-un mod uzual. Asta îţi conferă timp, din păcate nu şi bani. Timpul este un lucru dorit de mulţi dintre noi, din acest punct de vedere lucrurile s-au schimbat. Stresul s-a diminuat, adaptându-mă la sistemul companiei. Devine însă mult prea plictisitor iar provocările dispar, stimulările sunt aproape inexistente, iar voinţa şi spiritul constructiv nu îşi are loc într-un astfel de mediu. Poţi deci evolua având o astfel de atitudine. Răspunsul este da, însă depinde de planul în care îţi doreşti această evoluţie.


Şi pentru a întregi imaginea de ansamblu vă prezint în cele ce urmează o descriere a oamenilor din cadrul acestor companii, descriere pe care am primit-o şi eu la rândul meu de la un prieten:

Directorul: A fost ales pe baza unui criteriu sănătos. Că nu are experienţă în management sau nu înţelege businessul sunt detalii nesemnificative. Toată lumea îl urăşte, pentru că nu ştie să se comporte cu oamenii. Angajează oameni la fel de nepricepuţi ca el. Cumpără un server de 200 milioane, dar se zgârceşte să plătească 50€ pentru cineva care să îl pună pe picioare. Îşi cumpără o maşină mare şi o zgârie în parcarea firmei, parcare trasată tot de el pe principiul "lasă bă că avem loc". Îşi ia rolul foarte în serios, modifică bugetele departamentelor şi mută oamenii de colo-colo. Îşi cumpără computer ultra-perfomant şi refuză cererile de achiziţii pentru harduri, tastaturi şi mauşi pentru computerele angajaţilor. Preferă să plătească 300€ rată la maşina angajatului + benzină decât să îi mărească salariul cu 100 de lei. După doi ani, când a învăţat businessul bine, concediază angajaţii care au fost martori la chifelele sale şi angajează juniori uşor impresionabili. Consideră că e de datoria lui să aibă o amantă, indiferent dacă soţia e urâtă sau frumoasă.

Echipa de vânzări: Se cred cei mai mari şi mai tari din firmă şi la orice răspund cu "dacă nu aducem noi comenzi, firma moare". Cel puţin jumătate din ei se văd mai inteligenţi decât directorul şi ar vrea să îi ia locul, dar nu au curajul necesar să îl conteste pe faţă, aşa că se mulţumesc să îl sape pe la berile cu colegii de suferinţă. De multe ori nu ştiu ce vând, încurca comenzile, trimit specificaţiile aiurea şi apoi dau vina pe helperi că lucrează prost şi că ei nu pot face vânzari în condiţiile astea. Consideră că e de datoria lor să plece din firmă cu toate informaţiile posibile, pentru că, şi aici citez, "sunt clienţii mei".

Contabilele: Sunt nişte doamne ne*utute de ani de zile. Şi asta înseamnă că orice problemă ai avea, ele sunt ocupate. La ce îţi trebuie adeverinţă? Ete na, trebuia să vii să mă deranjezi. Tu nu ştii că am treabă? Chiar dacă au predat bilanţul de 2 zile, ele oricum au foarte mult de muncă, pentru că solitaire nu se joacă singur. Odată trecute de 40, ori sunt foarte blazate şi nervoase, ori se distrează de rup barurile.

Fetele de la Marketing/PR: Au făcut cel putin o facultate şi au vise mari. Declară în orice împrejurare, chiar şi neîntrebate, că anii '50 au fost cei mai grozavi dpdv al publicităţii şi îşi doresc să lucreze într-o agenţie de advertising, unde să mute munţii cu ideile lor, de obicei creţe. Fac front comun cu pi*dutzele de la vânzări şi se plâng în grup când ies seara în oraş pe diverse teme. Îşi sincronizează ciclul şi au acasă un manelisto-cocalar sau un corporatist care nu le bagă în seamă, pentru că e plictisit de sclifoselile lor. Vacanţe în străinătate şi poza cu manelistul în background pe calculator şi telefon, obligatoriu!

ITiul: Orice ar face, trebuie să îţi dea de înţeles că eşti cel mai prost din firmă. De aceea el are parola de administrator, pentru că tu eşti un netrebnic care nu ştie nimic şi nu merită să se afle în prezenţa lui. Când nu rupe banda firmei cu pornache, joacă un joc online sau se plânge pe forumuri de geeks că este muncit ca un sclav. Abia aşteaptă să îl întrebe directorul ce poate face să oprească scurgerea de informaţii din firmă ca să poată instala radmin şi să se distreze.

Magazionerul: Este foarte plictisit şi enervat de fiecare dată când ai treabă cu el. Dacă îndrăzneşti să îi sugerezi să se grăbească, îţi răbufneşte în nas că el e şef peste magazie şi îţi dă ce vrea şi dacă are el chef. Tremură în faţa directorilor şi se dă cocoş în faţa şoferilor şi a femeii de serviciu.

Şoferii: Ei urăsc pe toată lumea, în mod egal şi din principiu. Scopul lor în viaţă e să îşi ia telefoane şi să se plângă că trebuie să muncească în fiecare zi. Au mereu lucruri mai importante de facut şi serviciul îi cam încurcă. Cel puţin unul visează să ajungă la vânzări sau să conducă firma, pentru că el ştie ce e în neregulă, şi le împărtăşeşte asta colegilor în timp ce stau la mici la munte pe benzina şi pe maşina firmei. Aşteaptă ca fata de la vânzări pe care o plimbă atâta prin oraş să îl invite la ea într-o seară, pentru că, nu-i aşa, o serveşte mereu şi îşi rupe din timpul lui important pentru ea.

Femeia de servici:. Ea e supărată că trebuie să facă curat şi cafele. Nu înţelege de ce trebuie tocmai ea să dea cu mătura sau cu mopul sau de ce trebuie ea să ştie când nu mai e hârtie la baie. Le urăşte pe curvele de la vânzari şi de la marketing, dar se dă bine pe lângă ele pentru că are o fată care are nevoie de serviciu.

Secretara: Scopul ei în viaţă e să se aboneze cu mailul office@firma la siteurile de bancuri şi de porcărele. Nu ştie niciodata nimic. Nu are chef să se ducă la director în birou, nu are chef să îi facă legătura cu furnizorul X. Visează să ajungă la vânzari sau la marketing, pe care le consideră joburi mai uşoare decât ceea ce face ea, şi când ajunge se poartă mizerabil cu secretara.

Helpării: Aştia sunt urâţi de toată lumea şi toate se sparg în capul lor. Jumătate nu au chef de muncă, restul o fac în dorul lelii, de teama să nu fie concediaţi, pentru că au rate şi copii. Urăsc şoferii pentru că stau toată ziua în maşină în timp ce ei muncesc, pe curvele de la vânzări, pentru că stau toată ziua pe scaun şi au salariu mai mare, pe director că nu angajează mai mulţi oameni, ca să poată dormi şi ei la serviciu câteva ore. Nu pleacă din firma decât daţi afară şi le e lene să gâdească un pic.

Petiţii pentru libertate

Vă invit să semnaţi două petiţii extrem de importante din punctul meu de vedere. Aceste petiţii se doresc a fi un strigăt către umanitate pentru trezire la realitate. Într-o lume în care simţim că suntem monitorizaţi din ce în ce mai mult, în care dreptul la intimitate pare să devină o amintire şi în care suntem presupuşi infractori, trebuie să luăm atitudine. A fi indiferent este cea mai gravă atitudine pe care o poţi aborda. Nu fiţi indiferenţi, nu irosiţi dreptul pe care îl aveţi la opinie şi libertate. A lăsa pe alţii să aleagă pentru noi este cea mai mare greşeală. Nu trebuie să ne lăsăm manipulaţi.


1. PETIŢIE ÎMPOTRIVA CIPURILOR CU DATE BIOMETRICE

2. PETIŢIE ÎMPOTRIVA (ŞI PENTRU ABOLIREA) LEGII nr. 298/2008 (PRIVIND REŢINEAREA DATELOR GENERATE SAU PRELUCRATE DE FURNIZORII DE SERVICII DE COMUNICAŢII ELECTRONICE DESTINATE PUBLICULUI SAU DE REŢELE PUBLICE DE COMUNICAŢII...)

De râsul lumii

Şi pentru că am vrut ca cele mai impresionante filmuleţele comice pe care le-am văzut în ultimul an de zile să fie grupate într-un colaj m-am gândit să le postez aici. Pregătiţi-vă de râs cu lacrimi.






















































Şi nu în cele din urmă...

Doi cai frumoşi, maxim şase

Acum nu mult timp a apărut peste tot pe internet un deja celebru filmuleţ despre un ţigan care se pare că ştia răspunsul la orice întrebare, mai ales la întrebarea "Câţi cai se pot înhăma la o căruţă? Doi maxim şase cai frumoşi." Atât de multă lumea a văzut acest filmuleţ încât a devenit o manie în întreaga Românie. Ar fi fost păcat să nu ajungă şi aici. Nu surprins am fost însă să găsesc multe, multe variante după aceeaşi temă, cele mai bune dintre ele pe care de altfel le puteţi urmări în cele ce urmează.















































ROMÂNIA TE IUBESC!

Şofer analfabet

Pentru că am avut un eveniment rutier nefericit recent (în urma căruia am rămas şi fără permis pe bună dreptate), am tot căutat diverse informaţii despre circulaţia rutieră, cum trebuie să procedezi în cazul reexaminării şi aşa mai departe. Ceea ce am descoperit însă la un moment dat m-a şocat teribil. Ştiind faptul că sunt o grămadă de şoferi indisciplinaţi pe drumurile din România te-ai aştepta să le vezi pe toate atunci când vine vorba de acest subiect. Nu mare însă mi-a fost mirarea să dau peste ceva îngrijorător. Aveţi aici şi filmuleţul:



Este incredibil cum poate cineva să aibă permis de conducere însă să nu poată şti să citească sau să scrie. Şpaga din România a ajuns departe, însă nu mă aşteptam ca cei care iau această şpagă să fie atât de inconştienţi încât să lase un asemenea specimen la volan, putând de altfel să conducă chiar şi camioane. Probabil s-au gândit numai la ce era mai bine şi au sperat că nimic ieşit din comun nu se va întâmpla. Nu ar trebui totuşi să ne mire cum unii oameni nu se gândesc decât la propriile interese chiar dacă în joc sunt vieţile altor semeni, doar trăim într-o lume condusă de elite.

Ţiganii din Europa

Peste tot în presă, pe diferite site-uri, pe bloguri se tot vehiculează reacţia celorlalte popoare europene faţă de noi românii. Totul a început în Italia unde rata criminalităţii a crescut vizibil datorită ţiganilor care săvârşesc diferite nelegiuiri grave împotriva italienilor. Ceea ce este însă foarte trist este că în mintea tuturor italienilor şi a altor neamuri europene ţiganii sunt români. iar românii sunt ţigani. Cu alte cuvinte când spui român asociezi totul cu ultimele evenimente nefericite ce au avut loc în Italia, evenimente în care au fost implicaţi mai mulţi ţigani. Totul este incredibil pentru italieni. Trăiau atât de fericiţi şi liniştiţi, iar aceste evenimente i-au afectat atât de tare încât s-au trezit din acest vis frumos şi au luat contact cu realitatea, o realitate la care nu cred că se aşteptau. Lucrurile nu sunt noi pentru italieni, însă în această perioadă au luat o amploare deosebită. Italia nu mai este un loc sigur pentru nimeni. Anul trecut spre exemplu când am făcut o excursie în Italia şi am fost nevoiţi să rămânem în gară la Roma pentru 4 ore în noapte cât aşteptam trenul am fost la un pas de a fi jefuiţi. Şi de către cine? Oare? De către ţigani. Evident.



În ultimii ani este adevărat că ştirile de la ora 5 de pe canalele naţionale româneşti nu au mai prezentat un număr aşa de mare de infracţiuni comise de ţigani. Concluzia nu poate fi decât aceea că mulţi dintre ei au plecat pe unde au putut: Italia, Spania, Elveţia şi aşa mai departe. Au invadat practic viaţa oamenilor din aceste ţări care nu erau obişnuiţi, ca noi românii, cu astfel de infracţiuni grosolane şi zilnice. Pentru noi ştirile de groază sunt o parte din viaţă. Violuri, crime, jafuri, hoţii, evadaţi periculoşi, toate aceste lucruri le auzim zi de zi. Ne-am obişnuit cu ele şi unii dintre noi au învăţat să le ignore. Toate aceste lucruri se datorează educaţiei şi modului de viaţă. Credeţi ca aceşti oameni care săvârşesc toate aceste infracţiuni ar mai fi comis aceste nelegiuiri dacă ar fi avut ce le trebuie, dacă statul le-ar fi oferit condiţii prielnice, dacă le-ar fi oferit un sistem cu o educaţie adecvată? Poate că da sau poate că nu. În orice caz discriminarea a pornit de la divergenţele etnice dintre români şi ţigani. Evident ţiganii au făcut ce au putut pentru a supravieţui şi au făcut din România casa lor. Au realizat însă că pot face mai multe şi în alte state şi că se pot descurca mai bine în alte ţări, România fiind o ţară în care nivelul de trai a fost şi este unul foarte scăzut în comparaţie cu celelalte state europene.



Noi românii am trecut printr-o perioadă asemănătoare cu cea din Italia, Spania sau alte state referitor la ţigani, o perioadă de groază în care cuvântul ţigan îţi inspiră teamă, frică, panică, un sentiment de greaţă. Îmi aduc aminte de momente în care ţiganii erau asociaţi instantaneu cu hoţi, criminali, violatori (imagine care nu s-a schimbat nici până azi). Toate clanurile mafiote din România erau constituite din ţigani sau infractori care îi susţineau. Ei făceau legea străzilor, ei tăiau, ei spânzurau peste tot în România. Astăzi situaţia s-a mai calmat puţin, deşi cei mai mari interlopi încă se mai ocupă cu vechile îndeletniciri, numai că şi-au extins activitatea şi pe alte meleaguri. Crimele de azi ale ţiganilor din Italia sunt doar începutul. Poate că măsurile luate de italieni vor fi mai înţelepte decât cele luate de români. Cu toate astea însă va trebui să acceptăm faptul că ţiganii fac parte din etniile europei. Va trebui găsit un sistem care să îi accepte fără să îi oblige să săvârşească toate nelegiuirile de care mulţi sunt îngroziţi. Mi-e frică însă că se va întâmpla la fel cum s-a întâmplat şi la noi.



Ceea ce nu înţeleg italieni, spaniolii şi alţii este faptul că ţiganii sunt nomazi. Atât cât vor exista ei se vor plimba acolo unde cred că viaţa este mai bună, acolo unde cred că vor avea un trai mai bun şi acolo unde vor putea să îşi ducă mai departe tradiţiile şi stilul de viaţă. De ce noi românii respectăm mâncărurile tradiţionale (sarmalele,ciorbele, etc.), costumele populare şi alte lucruri rămase de la înaintaşii noştrii? De ce italienii respectă mâncărurile tradiţionale (pastele, pizza, etc.), culesul măslinelor sau alte tradiţii autohtone? Din aceleaşi motive şi ţiganii vor continua să îşi păstreze tradiţiile, dansurile şi muzica ţigănească, traiul în corturi (caracteristică de bază a popoarelor nomade) şi legile proprii nescrise. Soarta lor tragică este că nu au un loc al lor aşa cum avem noi românii sau italienii sau spaniolii sau alţii. Ţiganii sunt nevoiţi să se plimbe. Iar acolo unde se plimbă, datorită modului greu de integrare impus de cei care "stăpânesc" teritoriul respectiv, sunt nevoiţi să comită delicte, să fure pentru a supravieţui (unii dintre ei). În scurt timp imaginea negativă despre ţigani se răspândeşte în rândul celor care ocupă de drept teritoriul respectiv.



Problema de bază este aceea că italienii sau spaniolii sau elveţienii confunda etnia rommă cu etnia română. A fi român nu este acelaşi lucru cu a fi ţigan şi nici invers. Faptul că mulţi dintre ţigani au plecat din românia şi au venit în Italia este practic singurul lucru pe care italienii, spaniolii, elveţienii şi alţii îl văd. Este păcat că românii au devenit ţigani în mintea tuturor. Românii cinstiţi sunt condamnaţi pe nedrept. Le este ruşine pentru ceva de care nu ar trebui să le fie ruşine. Mulţi dintre ei, datorită presiunilor din toată Italia, ajung să creadă că se identifică cu aceşti ţigani care comit toate aceste delicte. Este păcat că s-a ajuns la această situaţie, şi toţi italienii vor să li se plângă de milă. Nouă cine ne-a mai plâns de milă când nu puteam să mergem pe stradă liniştiţi noaptea sau chiar ziua de frică să nu ne sară un ţigan la gât, sau mai rău să primim ameninţări cu moartea din partea membrilor ţigani? Este uşor să atragi atenţia întregii lumi la problemele pe care le ai, însă din păcate vei rămâne cu ele, în cazul în care nu sunt luate măsuri mai ales interne. A trimite rromi înapoi în România nu este o soluţie atâta timp cât ei se vor putea întoarce. Iar dacă nu se vor mai putea întoarce în Italia vor merge în alte ţări. Sper din tot sufletul să nu se ajungă la situaţia în care toţi rromi să fie obligaţi să rămână în România. Atunci practic va fi teribil şi pentru români. Nu se face diferenţiere între rromi şi români deci vom fi obligaţi, dacă se va ajunge aici, să rămânem în ţărişoara noastră. E frustrant când te gândeşti că românii au contribuit la venitul multor italieni, spanioli, elveţieni sau ce or mai fi ei, muncind cinstit, de cele mai multe ori peste program pentru a putea trimite şi ei câteva sute de euro pentru cei de acasă din România. Nu putem să negăm faptul că situaţia actuală este foarte delicată, iar dacă nu se va administra cum trebuie, putem asista la scenarii dintre cele mai sumbre pentru românii din Italia sau alte ţări europene. Rămâne de văzut cum se vor descurca autorităţile italiene în mod special cu această situaţie.